Vieți în joc. Costurile ascunse ale dependenței de jocuri de noroc

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Notă: Textul conține referiri la ideații suicidare. 

În 2017, Gabriel locuia în Danemarca. Avea 30 de ani și juca de jumătate de viață. Emigrase cu doi ani înainte cu speranța că, dacă schimbă radical mediul, va putea lăsa și dependența în urmă. Nu a fost așa. Într-un moment de maximă vulnerabilitate, l-a sunat plângând pe tatăl său și i-a mărturisit pentru prima dată că nu se poate opri din joc. 

„Băi, tata, cred că am o problemă cu jocurile de noroc. Vreau să mă las și nu pot.” 

S-a lovit de un zid. 

„Cum adică nu poți? Ești bărbat, nu te mai duci. Și cu asta basta.” 

Gabriel și-a dat seama că tatăl său nu putea înțelege prin ce trece, deși avea la rândul lui probleme cu alcoolul. „Pe moment s-au născut niște resentimente față de el, dar mi-am dat seama că nu el era persoana care să mă ajute să ies de acolo”, mărturisește Gabriel. După acel apel, a mai durat încă un an până când a găsit din nou curaj să ceară ajutorul.

Împreună, Alex, Costi, Dan, Gabriel și Vasile au aproape un secol de jucat la păcănele și ruletă salarii, bani împrumutați, dar și încrederea celor apropiați. Poveștile lor vorbesc însă și despre speranță. Despre cum s-au întors din mijlocul disperării. Un rol important l-a avut comunitatea Jucătorilor Anonimi, unde se susțin reciproc și își pot povesti bătăliile fără să fie judecați. 

Primele rotiri

Pentru Gabriel, care a copilărit în Bacău, totul a început în jurul vârstei de 14 ani, în drum spre casă, după antrenamentele de fotbal. Antrenorul său obișnuia să joace la pariuri sportive, iar el îl însoțea până la stația de autobuz. „Pasionat de fotbal, am zis că mă pricep și eu să nimeresc niște rezultate.” Cum era minor, îi dădea antrenorului câțiva lei, iar acesta paria în locul lui. Gabriel urmărea apoi rezultatele meciurilor pe teletext. Își amintește adrenalina.

Pariurile sportive au devenit o prezență constantă în viața lui. La 17 ani, casierii îl lăsau deja să pună bilete fără intermediari. Două-trei pe săptămână. 

În clasa a XI-a, a intrat pentru prima dată în cazinoul de lângă liceu. Împreună cu un prieten, a jucat la ruletă și, din 10 lei pariați, au plecat cu 50-60 de lei. Banii lor de buzunar pentru întreaga săptămână. „Ne-am luat suc și țigări și în același timp am zis că mai avem de jucat.” 

A doua zi „ne-am lăudat colegilor cum o să facem noi bani de acum înainte.” Gabriel descrie acea experiență ca prima care „cu adevărat m-a făcut să simt niște chestii pe care mi-am dorit să le simt în continuare”.

Dan avea 16 ani când a intrat pentru prima dată într-un cazinou. Era elev în clasa a IX-a și își aștepta colegii ca să meargă  împreună la Festivalul Vinului din Piața Constituției. Aceștia au întârziat: „Am fost la ruletă și am făcut 70 de lei în 10 minute”. Povestea l-a impresionat. Dan își pierduse tatăl când avea opt ani și mama lui se descurca foarte greu cu banii. Își dorise mereu să o poată ajuta. „Mi-au sclipit ochii când am auzit treaba asta.”

După ce au petrecut la festival, Dan a insistat să meargă și el la ruletă să vadă despre ce este vorba. Astăzi nu își mai amintește dacă a câștigat sau a pierdut în ziua aia. Dar i-a încolțit în minte un gând. „Mi s-a părut că, dacă aș insista, aș găsi o soluție prin care să reușesc să fac bani ușor și sigur.” Doi ani mai târziu, ca să obțină bani de joc, amaneta un lănțișor de aur cu cruciuliță primit de la mama lui. Nu l-a recuperat niciodată. 

Un raport publicat în 2025 în jurnalul International Gambling Studies arată că participarea la jocuri de noroc înainte de vârsta de 18 ani este asociată cu un risc cu peste 80% mai mare de a dezvolta o dependență de jocuri de noroc mai târziu în viață. „În adolescență, o mulțime de factori care țin de dezvoltarea creierului uman pot să influențeze parcursul unei persoane în ceea ce privește asumarea de riscuri”, explică Raluca Cristian, psiholog clinician.

„În primul rând, cortexul prefrontal, acea parte din creier responsabilă cu autocontrolul și evaluarea consecințelor pe termen lung nu e suficient de dezvoltată, motiv pentru care adolescenții sunt mai impulsivi și subestimează riscurile”. În același timp, adolescența este o perioadă cu multe emoții intense, ceea ce vulnerabilizează și mai mult tinerii în fața adicției.

Alex a început să joace din copilărie. Prima dată, la 10 ani, cu banii pe care trebuia să-i dea instructorului de karate. Nu l-a prins. Pe la 14-15 ani, a jucat poker la niște aparate vechi, dintr-un bar de cartier, unde mergea cu prietenii. Dar jocul era încă neproblematic. La vremea aceea, spune el, avea altă dependență: jocurile video, pe televizor.

Problemele au început la 27 de ani, când s-a mutat singur în Cluj, cu un job nou. Într-o seară a intrat într-o sală de joc cu 100 de lei. „Am zis că beau o bere, stau câteva mâini.” Planul s-a schimbat rapid. După câteva jocuri, a câștigat un jackpot. „Au început toate luminile să sune”. În aproximativ o oră și jumătate, câștigase echivalentul salariului său de inginer pe doi ani. „Din acel moment am fost prins”, spune el.

Banii s-au dus aproape la fel de repede cum au venit. În două săptămâni nu și-a cumpărat decât două perechi de blugi, pe restul i-a jucat. „Nu doar că nu am mai avut bani, aveam deja și datorii din încercarea de a-i recupera.” Dincolo de sume, era atras de atmosfera din jurul jocului: „Erau fetele drăguțe din cazinouri. Și atenția care mi se oferea, pentru că lăsam totdeauna bacșișuri bune. Muzica de-acolo, tot mediul”. Nu a durat mult până când viața lui a ajuns să se centreze în jurul jocurilor de noroc. „Jocuri, serviciu, uneori filme și seriale. Atât.”

Iluzia controlului

Pentru fiecare din jucătorii cu care am stat de vorbă, anii de joc au fost însoțiți de convingerea că există o metodă prin care pot învinge sistemul și vor avea astfel un câștig uriaș.

„Pentru mine nu a fost o distracție, ci a fost un gând că aș putea să înțeleg mecanismele din spatele lor, să înțeleg sistemul și să fac bani din asta”, spune Costi. Orice câștig, oricât de mic, era o dovadă că se poate.

Gabriel a avut aceeași iluzie a controlului ani la rândul. Problema pentru el era lipsa banilor, nu jocul în sine.

Trăiam cu impresia că o să fiu bun la jocurile de noroc când o să am destui bani cât să joc. Nu reușesc să câștig pentru că am 2 lei, 3 lei, 5 lei. Când o să am 100, 200, 500, o să pot să pun în aplicare strategia.

Psihologii o numesc iluzia controlului, o eroare cognitivă prin care jucătorii cred că pot influența rezultatele unor evenimente bazate exclusiv pe șansă. „Persoana își construiește un fel de sistem de credințe despre care crede că îl ajută să câștige”, spune psihologa Raluca Cristian. „Cel mai cunoscut exemplu este suflatul în degete înainte de a arunca zarul. Dar pot fi multe altele: alege anumite aparate de păcănele, joacă doar cu una dintre mâini, apasă doar cu un anumit deget, la loterie alege anumite numere”. Jucătorii problematici consideră că au „o intuiție specială”, ceea ce îi poate face „să joace mai des, pe sume mai mari sau să continue să joace după ce au pierdut mult, fiind convinși că aparatul îi va răsplăti”, adaugă specialista.

Iluzia controlului este unul dintre cele mai puternice biasuri în dependența de jocurile de noroc. Fenomenul a fost identificat pentru prima dată de psihologa Ellen Langer în 1975. În experimentele sale clasice, persoanele cărora li s-a permis să-și aleagă singure biletele de loterie credeau că șansele lor de a câștiga erau mai mari decât cei care primeau bilete la întâmplare.

Deși toate biletele aveau șanse egale, faptul că puteau face o alegere le dădea participanților o falsă senzație de control.

În timp, toți jucătorii au urmat același parcurs. Au apărut datoriile, împrumuturile și minciunile tot mai dese pe care le spuneau celor din jur pentru a face rost de bani sau pentru a-și ascunde pierderile. 

Costi își amintește cum intrase într-o spirală „în care jucam ca să-mi acopăr datoriile. Datoriile deveneau și mai mari și jucam ca să le acopăr și pe acelea.” De la primul salariu până în ziua în care s-a oprit, adică mai bine de 20 de ani, „n-a fost un moment al vieții mele în care să nu am datorii din cauza jocurilor de noroc”.

Dar era înrobit de aceeași chimie acaparatoare când juca. „E așteptarea până vine câștigul în care inima ți-o ia la galop, în care te gândești că, de data asta, o să fie diferit, că o să se întâmple așa cum vrei tu și uiți de toate.” Pe valul de dopamină, restul planetei dispărea.

Ani la rând și-a hrănit iluzia că marele câștig era încă posibil. „Tot timpul am crezut că jocurile de noroc îmi sunt datoare cu un jackpot și că, atunci când o să vină câștigul ăla mare, o să-mi rezolve toate problemele. Până atunci era nevoie să mint și să ascund lucruri”. Mai târziu avea să-și dea seama că orice câștig ar fi obținut „tot acolo ar fi sfârșit”.

Jocul îi schimbase până și percepția timpului. „Mă făcea să-mi doresc ca totul să se rezolve pe moment”, spune Costi. Era fascinat de viteza cu care se decidea totul la ruletă. Însă, spre finalul dependenței active, nici măcar acel minut de așteptare nu mai era suportabil. „Trebuia să mai deschid și două, trei aparate care să meargă în același timp.”

Gabriel și-a dat seama că are o problemă gravă după mai multe încercări de a se opri. „Le lăsam o săptămână, opt zile și după aia mă trezeam… efectiv uneori chiar mă trezeam în cazinou.” Pleca de acasă cu alte planuri, dar ajungea tot acolo „și cine știe când mai ieșeam.”

Pe măsură ce jocul ocupa tot mai mult loc în existența sa, alte preocupări începeau să dispară.  A început să se izoleze. Și-a pierdut încrederea în sine și grija față de propria persoană. Nu se mai spăla pe dinți, nu își mai schimba hainele și își petrecea timpul fumând, bând cafea și jucând. „Slăbisem, ajunsesem piele și os la vreo 27-28 de ani.”

Chiar și atunci continua să se gândească la ziua când avea să i se schimbe norocul. „Eram mereu aproape la un match, la o rotire de câștigul ăla mare, care să mă facă pe mine să arăt într-un anumit fel.” Și el proiecta un viitor în care totul urma să fie rezolvat de o victorie care nu mai venea.

În ultimii ani de joc, simțea tot mai multă rușine. Nu mai voia ca ceilalți să știe că joacă. Pentru că, de fapt, „parcă nu voiam eu să știu când joc”. Avea sentimentul că viața trece pe lângă el și izolarea devenea tot mai accentuată. „Evitam să mă duc în concedii, să ies la un suc, la un film.” Păstra banii pentru joc, iar întâlnirile cu ceilalți deveneau tot mai rare. Acum îi spune pe nume. Era (și) depresie. 

„Mințit, înșelat, manipulat, tot ceea ce este mai rău pe pământul ăsta. N-am făcut altceva decât să mă dezumanizez”, își amintește Vasile cum obținea bani de joc. E în abstinență de 4 ani. Deși încerca să ascundă dependența, conștientizează acum că starea lui era vizibilă pentru cei din jur. Era permanent încordat și stresat. 

Nu comunicam, nu aveam chef niciodată de nimic, mă plictiseam foarte repede de ceea ce făceam. Nu eram recunoscător, credeam că totul mi se cuvine. Eram o umbră.

Alex își amintește că, în cele mai vulnerabile momente, adicția devenise atât de puternică încât friza absurdul. Se pregătea să piardă dinainte de a intra în cazinou.

„Aveam banii de chirie, de cheltuieli. Și eu, cu banii în buzunar, ducându-mă spre cazinou, deja sunam ca să-mi fac rost de bani pentru când ies din cazinou.” 

Știa dinainte cum se va termina seara. Chiar și atunci când câștiga, continua să joace până pierdea tot. „Odată ce am intrat în recuperare, mi-am dat seama că eu mă duceam acolo să pierd”, explică Alex.

„Chiar și atunci când pierzi la jocurile de noroc, corpul tău produce încă adrenalină și endorfine”, explica, pentru BBC, Mark Griffits, psiholog specializat în adicții comportamentale la Nottingham Trent University. 

Una dintre imaginile care i-au rămas întipărite în minte este drumul spre un cazinou aflat la câteva sute de metri de locul unde, din nerăbdare, își lăsase neregulamentar mașina. „Mintea mea spunea: Alex, nu te duci, nu mai mergem.”  Dar continua să meargă. „Mă uitam la picioarele mele cum mergeam pe trotuar. Când am pus mâna pe ușa de la cazinou, mi s-a tăiat filmul.”

Pentru Dan, după nouă ani de ruletă au urmat nouă ani de păcănele. Povestește cum sumele pe care le pierdea au devenit tot mai mari. În ultimul an de joc, abia reușea să stea și câte o lună fără să joace, apoi ajungea inevitabil din nou la aparate. Pierdea mai întâi 2.000 de lei în câteva ore. „Apoi, de frustrare și din ideea mea tâmpită că, dacă am băgat atâția bani în aparat, nu pot să-l las să vină altcineva să joace și să câștige, trebuie să mai joc. Făceam credit online pe loc de 100 și ceva de milioane și se duceau cel puțin 50 de milioane din el, dacă nu chiar toți, în maxim o oră”. 

Alteori, își juca tot salariul într-o noapte și a doua zi trebuia să facă un credit ca să aibă din ce trăi. Simțea disperare și neputință. 

Era ca și când altcineva făcea lucrul ăsta și eu eram acolo și nu înțelegeam de ce și cum a putut să facă așa ceva. 

Încredere pierdută la ruletă

După ce reușesc să rămână o perioadă în abstinență, când privesc în urmă, dependenții de jocuri de noroc nu mai măsoară costurile adicției în sumele de bani pierdute, ci în relațiile deteriorate și încrederea pierdută. 

Soția lui Costi a înțeles încă din primul lor an de relație că jocurile de noroc ocupau un rol important în viața lui. Multă vreme Costi a încercat să-i ascundă dimensiunea dependenței sale inventând lucruri. Dar adevărul ieșea rapid la suprafață. „La un moment dat trebuiau justificate împrumuturile nou apărute, faptul că nu mai sunt bani.” 

După ani de astfel de episoade, spune că soția știa adevărul înainte ca el să i-l mărturisească.

Când au vorbit împreună cu un duhovnic, a înțeles disperarea ei. „Mi-am dat seama că îi provoc suferință, dar nu m-a făcut nici asta să mă opresc din jucat.” Nici nașterea copiilor. 

Când a venit primul copil, mi-am zis că acum o să am un motiv suficient să mă opresc. Nu a fost. Dependența a fost mai puternică.

Și Gabriel își amintește că părinții au observat devreme semnele. Când era încă în liceu, mama îi găsea bilete de pariuri prin buzunarele hainelor. „Mințeam: nu e o problemă, sunt doi lei, pot să câștig.” Mai târziu, după ce s-a mutat la București pentru studii, a început să joace și mai mult. Când revenea la Bacău pentru câteva zile, își petrecea aproape tot timpul în cazinou. „Mă suna mama: unde ești? Vino să mâncăm. Mai stai?”

Dependența și-a pus amprenta și asupra relațiilor sale de cuplu. Gabriel spune că, deși era prezent fizic, atenția lui era în altă parte. Evita conflictele și discuțiile dificile, pentru că avea alte planuri. „Știind că eu vreau să plec trei-patru ore să mă joc, n-am nevoie să mă bată nimeni la cap.” Nu era sincer și manipula, recunoaște el. 

Dan rememorează transformări similare în relația cu fosta lui parteneră. Când ea avea 25 de ani și el 29, au decis că vor să facă un copil. Într-o seară, el s-a întors de la serviciu cu un „chef nebun să mă duc să mă joc”. Ea cumpărase un test de sarcină. În timp ce aștepta rezultatul, Dan se gândea: „Dă, Doamne, să nu fie însărcinată, ca să pot să-i zic: eu mă duc să mă joc”. Testul a ieșit negativ, sarcina a apărut câteva luni mai târziu. În viața lui Dan a venit un băiețel, cu care, în primii lui ani de viață, tatăl spune că nu a putut fi prezent decât fizic. 

Și Vasile descrie relația cu cei apropiați prin prisma neîncrederii, o groapă tot mai adâncă săpată zi de zi de dependență. „Să ai o persoană care te minte încontinuu… dacă aș fi avut alături un om ca mine, cu siguranță nu stăteam lângă el”, mărturisește el. 

Socrul său a gândit similar când, după ani de minciuni, soția și familia ei au aflat adevărul. „Lasă-l, că din ăsta nu mai faci om”, i-a spus fiicei sale. Soția lui Vasile îi este însă alături și astăzi. 

Capcana codependenței 

Dependența de jocurile de noroc creează (sau agravează) dinamici de familie sau de cuplu disfuncționale, care se duc frecvent spre codependență. Costi a avut astfel de relații complicate atât cu mama, cât și cu soția sa. De fiecare dată când aflau adevărul despre datoriile acumulate, tiparul era același. După ceartă și reproșuri, fiecare din cele două încerca să găsească soluția în locul lui.

Privind acum în urmă, el descrie această dinamică drept una de codependență. „Prima parte pe care o face un codependent este să te certe: de ce ai jucat, de ce ai jucat iar? Partea a doua: să-ți acopere din datorii.” Astăzi consideră că nici reproșurile și nici salvarea constantă nu l-au ajutat să se oprească. 

În anii în care juca, nu avea această claritate. Dimpotrivă. „Le acuzam că sunt de vină pentru dependența mea. Astăzi îmi dau seama că eu am fost singurul vinovat.”

„Familia sau apropiații pot să susțină, fără să vrea, adicția de jocuri de noroc”, explică psihologa Raluca Cristian, „prin plata datoriilor, prin a alege să fie complici la ascunderea jocului problematic față de alte persoane, prin a le căuta scuze, prin a renunța la propriile nevoi ca să graviteze în jurul dependentului, prin a nu pune limite emoționale sau financiare de teamă că îl vor răni”.

Camelia este mama lui Rareș*, care a devenit dependent de jocurile de noroc la 15-16 ani.  „El este mai slăbuț, așa a fost dintotdeauna. Și i se părea că asta îl face să fie altfel. Uite, am fost acolo și uite cât am câștigat. Că na, mai și câștiga”, povestește mama. Fiul era încă în liceu când au început să dispară obiecte din casă. La 18 ani, a amenințat-o că se sinucide, dacă nu îl ajută să-și plătească datoriile. De-atunci s-a născut un cerc vicios, în care părinții au acoperit mereu împrumuturile făcute de tânăr sau au încercat să-i rezolve problemele într-o formă sau alta. 

Ca părinte te sperii, normal, nu poți să concepi că… fir-ar ei de bani, mai bine îi dau ca să… Ești prins ca într-un cerc, nu poți să ieși de acolo, nu poți”

Rareș are acum 33 de ani. Locuiește în casa părinților și lucrează la firma lor.

Vasile povestește că familia lui nu știa adevărata destinație a banilor pe care îi cerea. „Mi-au dat foarte mulți bani, au făcut și credite pentru mine.” Rudele credeau că îl ajută, însă ajungeau să alimenteze dependența. „Neștiind problema mea, au fost și ei involuntar făptași”. Astăzi spune că sprijinul primit în acea perioadă nu a rezolvat problema. „Din contră, mi-a făcut mai rău.”

Alex se muta mereu cu serviciul în alt oraș și o lua des de la zero cu cercul de prieteni. Părinții au fost singurii care i-au stat alături în toți anii de dependență activă. „Ei mi-au fost codependenți. Au încercat mereu să mă ajute, dar nu știau ce să facă. Cred că le-am mâncat zece ani din viață.”

În timp, comunicarea reală dintre ei aproape a dispărut. „Nu mai aveau încredere. Nici nu mă mai întrebau ce fac. Nu știau nimic despre mine, decât când veneam cu o problemă”, mărturisește Alex.

La rândul lui, și Dan ajungea o dată la șase luni – un an să apeleze la mama lui să-i plătească datoriile. Discuțiile în care trebuia să-i spună iar că a jucat sunt cele mai dureroase amintiri din perioada jocului. „Nu cred că puteam să-i fac ceva mai rău decât asta: să vadă că am o problemă și să nu știe să mă ajute”. 

Pentru Costi, lucrurile s-au schimbat abia atunci când a început să privească altfel această relație dintre dependent și cei care încearcă să-l salveze. Astăzi spune că doar odată confruntat cu efectele propriilor decizii, un dependent poate porni pe calea recuperării. „Chiar dacă asta ar presupune să te execute o bancă sau să ajungi la poliție pentru ce-ai făcut.”

Dinamica dependent-codependent a persistat ani de zile în toate cazurile prezentate. În practică, psihologii văd des tiparul

„Codependentul are convingerea că, fără ajutorul lui, dependentul va ajunge într-o situație mult mai gravă, însă ajutorul pe care îl oferă poate să aibă efectul opus”, spune Raluca Cristian. „Pe de-o parte, scutește persoana cu joc problematic de asumarea responsabilității, iar pe de altă parte persoana codependentă va ajunge să fie epuizată, anxioasă, hipervigilentă, ceea ce va deteriora relațiile și mai mult”.

Camelia și soțul ei au ținut mereu secretă dependența lui Rareș, inclusiv față de familia extinsă. Le-a fost mereu rușine. Astăzi, spune că Rareș (33 de ani), recent căsătorit, joacă mai moderat. Dar încă joacă. Ea trăiește cu aceeași anxietate față de viitorul lui, ca acum 18 ani, de când i-a descoperit prima dată boala. 

Dacă noi nu o să mai fim, ce o să facă? O să risipească tot? Ce-o să facă? Eu recunosc, poate de multe ori dragostea ta față de copil te face slabă. Ei știu să te șantajeze emoțional și atunci cedezi.

Prăbușirea iluziei. Momentele de cotitură

Ani la rând, jocul a continuat în ciuda datoriilor, a conflictelor și a promisiunilor repetate că va fi ultima dată. Până când jucătorii au ajuns într-un punct în care nu au mai putut ignora ceea ce devenise viața lor.

Pentru Vasile, momentul a venit după mai bine de zece ani de joc constant. Soția și copilul său erau internați în spital, iar el s-a dus să joace. Și-a pus pentru prima dată întrebarea dacă mai poate trăi așa. „Mi-am dat seama că trebuie să fac cu adevărat ceva dacă vreau cumva să am o viață normală ca orice om”. 

Spune că jocul îl îndepărtase atât de mult de el însuși încât nu mai știa cine este. „Niciodată nu spuneam adevărul.” Mințea atât de des, încât o făcea și când nu servea unui scop. „Mă suna cineva, mă întreba unde ești? Sunt la Lidl și eu, de fapt, eram la Kaufland.” 

Pentru Costi, punctul de cotitură a fost legat de bani. Sau de lipsa lor. După ani întregi în care găsise mereu o nouă soluție să-și finanțeze adicția (prieteni, bănci, IFN-uri, împrumuturi), a ajuns într-un moment în care nu mai avea de unde să facă rost. Așa a început să se prăbușească și iluzia care îl ținuse captiv ruletei atâția ani.

„Ceea ce crezusem de-a lungul timpului, că o să vină câștigul ăla mare, nu mai avea în spate suport.” Încă nu-și putea imagina un viitor fără jocuri. „Era clar că nu mai pot așa, dar era și clar că nu știu o soluție.”

Momentul în care Alex nu a mai putut ignora cum se transformase sub impactul dependenței a venit după cinci ani de manipulări și o căsnicie de un an care se destrăma. După o seară petrecută la cazinou, conducea spre casă și nu își mai dorea să ajungă. „Căutam un cap de pod, un stâlp, ceva care să mă facă să nu mai ajung acasă.” Era epuizat. Își mințise soția, familia, prietenii, colegii de serviciu. „Simțeam că pur și simplu nu mai pot să mint, nu mai pot să duc singur chestiile respective.”

Stresul acumulat se manifesta deja și fizic. Începuse să aibă ticuri nervoase, iar în seara aceea, în timp ce conducea, ambii ochi au început să îi tresară necontrolat. A tras pe dreapta și s-a oprit. „M-am dezmeticit, am zis: ok, mă duc acasă și spun tot.”

Le-a spus adevărul familiei, colegilor și șefilor despre dependența sa. La scurt timp a divorțat. 

Și Vasile a avut ideații suicidare în cele mai întunecate momente. După o noapte de joc,  și-a închis telefonul și a început să se gândească la moarte. „Mă gândeam că am asigurare, o să beneficieze familia mea de banii respectivi, nu mai creez probleme.”  A tot făcut planuri să-și pună capăt zilelor, dar e recunoscător astăzi că nu le-a pus în aplicare. „Nu se rezolva absolut nimic, era doar mintea mea care la momentul respectiv atât putea să se gândească.” 

Alex a mai continuat o vreme să joace și după acea noapte. A avut un al doilea moment al adevărului în aprilie 2022. După o altă seară de joc a ajuns acasă și a observat că dispăruseră televizorul și calculatorul. Erau plasa lui de siguranță financiară. Și-a dat seama că le vânduse cu zece zile înainte pentru a-și întreține jocul și nici măcar nu își amintea. Era ca și cum alt om luase acea decizie în locul lui. „Am simțit că ceva m-o lovit în creștetul capului”, spune el.  

La acel moment deja frecventa întâlniri ale comunității Jucătorilor Anonimi, dar tot juca. Își programa strategic zilele de joc și cele cu participare la grupuri ca să nu se suprapună. Regula JA este că nu poți participa la discuții, dacă ai jucat în ziua respectivă.  

După revelația din acea seară, lui Alex i-au rămas două opțiuni. „Una, o fac la stânga și nu mai sunt. A doua, fac la dreapta și mă duc și fac ce zic băieții ăștia.” De data aceasta a ales a doua variantă. „Am zis: în stânga am mai fost, hai să văd ce înseamnă dreapta.” Așa a început recuperarea.

Dacă ai gânduri suicidare sau de autovătămare, poți suna la:
– DepreHUB Helpline: 0374.456.420 – apelabil non-stop.
– 112 – număr de urgență.

Recuperarea ca luptă continuă

Oprirea jocului este doar primul pas în recuperare. Urmează un proces lung de reconstrucție a relațiilor, încrederii și, uneori, a propriei identități.

Costi avea 40 de ani, din care 20 jucase, când a început să meargă la grupurile de suport. „Știam că de unul singur nu pot. Dar mesajul pe care l-am auzit la grupuri a fost: de unii singuri nici noi n-am reușit, dar fiind împreună putem să facem lucrurile diferit”. Vital pentru el a fost chiar pasul 1 din programul Jucătorilor Anonimi. Pasul acceptării: „sunt lipsit de putere în faţa jocurilor de noroc – că nu mai sunt stăpân pe viața mea”.

„Până la momentul respectiv tot mai credeam că eu pot controla. Era important să admit că sunt neputincios”, explică Costi, astăzi de cinci ani în abstinență.  

Una dintre cele mai importante transformări a fost să rămână în contact cu realitatea, inclusiv atunci când era dureroasă. „Viața mea nu e una perfectă, dar e una reală și nu mai fug de probleme jucând.”  

O idee care apare și în confesiunea lui Vasile. Sala era refugiul lui la frustrare, dar și locul în care mergea să sărbătorească o bucurie.

Eram foarte închis în mine. Și singurul loc unde mă simțeam în siguranță erau jocurile de noroc. 

În recuperare a învățat să trăiască cu propriile emoții, dar și să-și asume responsabilitatea pentru propriile alegeri. „Este una să mă abțin de la jocuri și alta este să am abstinență senină. Să fac ceva și la mine. Nu doar să mă uit la persoanele din jurul meu și să am așteptări.” În comunitatea Jucătorilor Anonimi, a putut fi prima dată sincer pe deplin. Cu ceilalți, dar și cu el însuși. „Spun ce am pe suflet și, cumva, mi s-a transpus și în viața de zi cu zi”, explică Vasile.

Jucătorii anonimi sunt, conform descrierii de pe site, o comunitate de bărbaţi şi femei care îsi împărtăşesc experienţa şi puterea în speranţa că pot să-si rezolve problema comună: dependența de jocurile de noroc şi să-i ajute şi pe alţii să se recupereze. Singura cerinţă pentru calitatea de membru este dorinţa de a opri consumul de jocurile de noroc. 

Programul de recuperare de la Jucătorii Anonimi are 12 pași, care presupun o schimbare progresivă a celui care suferă de dependență. În România există grupuri online și fizice în București, Cluj, Iași, Timișoara, Botoșani, Sibiu, Focșani. Participarea la întâlnirile online este disponibilă în fiecare zi a săptămânii. Detalii pe site-ul JA.

Pentru Dan, jocurile de noroc au fost doar una din manifestările adicției în viața lui. Este și dependent de alcool și pornografie. Și-a început recuperarea cu o internare de trei luni la centrul rezidențial pentru tratarea dependențelor „Izvorul Tămăduirii” din Bacău. Centrul tratează hibrid și la comun dependențele. Combină programul în 12 pași cu terapia individuală și de grup, dar și abordarea psihoterapeutică cu cea spirituală. Dan a ajuns acolo în vara lui 2022, după aniversarea de patru ani a fiului său. 

Ultima oară când am jucat, am început cu o zi înainte și am terminat de ziua lui și m-am dus la el fără bani în buzunar și fără cadou.

De-atunci, în fiecare an, sărbătorește odată cu aniversarea copilului și propria aniversare de abstinență. Iar cea mai mare transformare o vede chiar în relația cu cel mic. De când a ieșit de la centru, „încerc să fiu atent la el, să am răbdare, să fiu curios, sunt mult mai prezent acum”. 

Pentru Gabriel, recuperarea a fost și un proces de cunoaștere a sinelui. 

„Încă recuperez părți pierdute din mine. Începând să joc la 14-15 ani, eu n-am apucat să mă cunosc. N-am apucat să-mi pun foarte multe întrebări: ce-mi place să fac? Cum îmi place să petrec timpul liber? Ce aș vrea să fac în viață? Cum mi-aș dori să-mi arate familia?”

A crescut cu ideea că „banii rezolvă totul” și a făcut din obținerea lor o prioritate. „Pur și simplu jocul a venit ca o cârjă pentru mine într-un moment în care eu nici nu apucasem să mă dezvolt ca adolescent, nici măcar ca om”, mărturisește el.

Și Gabriel a urmat, în ultimii ani, programul de 12 pași de la Jucătorii anonimi. În descrierea lui poetică: „pune accent pe curățarea trecutului”. Pentru el a însemnat o confruntare și o asumare a tuturor defectelor de caracter care au fost la baza deciziilor „Lăcomia, invidia, mândria, egoismul. Încă sunt lacom la anumite chestii, dar acum îmi dau seama”.

A învățat să-și trateze rațional și sentimentele de invidie. „Să zic: nu înseamnă că trebuie să am și eu, nu înseamnă că-l merit, nu înseamnă că trebuie să joc, nu înseamnă că trebuie să-l am mâine”. Acum își setează obiective financiare realiste. „Înainte, voiam într-o săptămână și casă, și mașină și datoriile plătite. Acum lucrez la ele fără zeița Fortuna”.

Cel mai mult Gabriel și-ar dori ca și alți dependenți să știe că există o soluție. Pentru că el, în apogeul dependenței, nu vedea nicio ieșire. „Credeam că așa o să fie toată viața până când o să mor.”

Sub imperiul dependenței, la fel se gândea și Alex: că „o să mor jucător”.

Când a început pe bune recuperarea, intra la toate cele cinci întâlniri online JA dintr-o săptămână. A făcut asta timp de un an și jumătate. Erau colacul lui de salvare. După primele grupuri la care participase, a avut impulsul să le povestească entuziasmat celor din jur, în special părinților, ce bine se simte. „Nu m-au înțeles. Pentru că nici eu nu înțelegeam ce s-a întâmplat cu mine în toți anii de dependență. Și atunci am realizat că nu e nevoie să le spun. E nevoie să le arăt.”

După șase luni de recuperare, a mers într-o vizită la părinți și au stat de vorbă câteva ore. O conversație reală cum nu mai purtaseră de ani. „Prima oară în 38 de ani când am stat cu amândoi la o poveste matură și când eu am simțit că îmi strâng părinții în brațe.” 

Notă: Rareș este un pseudonim folosit pentru a proteja identitatea tânărului din poveste.

Acest material face parte din proiectul „Noroc să ai”, derulat de Asociația Țais și cofinanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția AFCN, care nu este responsabilă de conținutul sau modul în care rezultatele pot fi folosite. 

Actori voce: Dennise Moise, Adina Lazăr, Voicu Aaniței, Vladimir Purdel, Andrei-Denis Ștefan
Sound design: Adrian Piciorea
Ilustrații: Răzvan Petre
Editor: Iulia Roșu