Lumina gri a dimineții de martie se ridică peste câmpul cu grâu de la marginea pădurii Białowieska, Polonia. Între brazdele lăsate în urmă de un tractor, zace cadavrul blănos al unui zimbru.
E Borys.
Născut în sălbăticia impenetrabilă a celei mai bătrâne păduri din Europa, și-a dat ultima suflare înconjurat de puștile vânătorilor.
„Oamenii nu vor să înțeleagă că era un animal agresiv. Nu-i era frică de noi. S-a întors chiar și după ce a fost tranchilizat și mutat adânc în pădure”, spune, exasperată de telefoanele jurnaliștilor, Elwira Plis-Kuprianowicz, veterinară a Parcului Natural Białowieska.
Moartea lui Borys nu este un eveniment izolat.
România urmează modelul polonez
În ultimul deceniu, polonezii au ucis 396 de zimbri. Unii erau bolnavi sau parte dintr-o turmă afectată de boală. Alții adunaseră prea multe bile negre în interacțiunea cu oamenii, cum e cazul lui Borys.
Ecourile acestor morți au ajuns și-n România, unde exemplul polonez a fost cel mai important când s-a decis reintroducerea zimbrilor în sălbăticia Munților Carpați.
„Personalul nostru a făcut cursuri pentru tranchilizare și managementul zimbrilor în Polonia. Acolo am observat cele mai bune practici, iar polonezii ne-au fost și consultanți în proiectul de reintroducere a zimbrilor” în Parcul Natural Vânători-Neamț, povestește directorul Sebastian Cătănoiu.
Este omul din spatele primului proiect de reintroducere a zimbrilor în România. În martie 2012, echipa Romsilva, condusă de Cătănoiu, a eliberat primele cinci exemplare în sălbăticie, în zona protejată din Munții Stânișoara. Eliberările au continuat anual, până-n 2019, când efectivul a ajuns la un număr viabil.
În prezent, între 70 și 100 de zimbri trăiesc în libertate în Neamț, aproximează Cătănoiu.
Unde a dat statul român greș cu urșii (click aici pentru detalii)
Reîntoarcerea zimbrilor în Carpații românești după aproape două secole vine pe fondul unei relații deja complicate dintre oameni și o altă specie sălbatică: urșii bruni.
După ce în 2016 a interzis vânătoarea la urs, specie protejată prin directive și legi europene, România a reintrodus-o prin lege anul trecut, când a stabilit cotele de prevenție de 426 de exemplare și alte 55 de exemplare cote de intervenție. Cota de prevenție înseamnă că orice urs, mascul, femelă sau pui, poate fi omorât la liber, fără vreo derogare specială și fără să reprezinte un pericol, doar pentru a ține sub control populația. Măsura a fost justificată prin creșterea numărului de incidente cu urșii și a numărului efectiv de urși din pădurile României – cu toate că pentru aceasta din urmă nu a existat o dovadă concretă. Până recent, populația de urși din țara noastră a fost estimată pe metoda numărării urmelor de urs și ochiometric, o metodă lipsită de fundament științific solid, criticată aspru de cercetători și ONG-uri. Altfel spus, autoritățile au susținut ani de zile că avem prea mulți urși, fără, totuși, să-i numere corect, iar această lipsă de acuratețe afectează fundamentarea oricărei decizii privind gestionarea speciei.
Un recensământ al urșilor pe bază de ADN, plătit din fonduri europene, a stabilit că în pădurile României trăiesc undeva între 10.419 și 12.770 de urși. ONG-urile de mediu și cercetătorii pun însă la îndoială și acest studiu, pentru că el a fost derulat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea” (INCDS) din Brașov, condus Ovidiu Ionescu, profesor la Universitatea Transilvania din Brașov. Ionescu este vânător și este autorul studiului care a stat la baza cotelor de vânătoare la urs înainte de 2016. La acea vreme, era în același timp vânător și consilier în Ministerul Mediului.
Reprezentanții Institutului au susținut că populația ideală la urs este de 4.000 de exemplare, dar nu au putut explica cum au ajuns la acest număr.
Conflictele dintre oameni și urși sunt marcate deopotrivă de lipsa unor măsuri eficiente și de comportamentul adoptat chiar de oameni. O arată situația de pe Transfăgărășan, unde turiștii opresc frecvent pentru a face fotografii cu urșii și pentru a le oferi mâncare. Deși hrănirea animalelor sălbatice este interzisă prin lege, aplicarea sancțiunilor este aproape inexistentă: în ultimii zece ani s-au dat doar 18 amenzi. Fostul ministru al Mediului Mircea Fechet a promis că va crește amenzile pentru asta, dar întâi e necesar ca autoritățile să facă informare despre hrănirea urșilor pentru că oamenii nu știu că nu trebuie să-i hrănească, spunea el, în primăvară, într-o discuție cu Snoop.
Între timp, urșii coboară tot mai des în zone locuite, iar comportamentul lor este influențat direct de contactul frecvent cu oamenii și hrana primită. Urșii se obișnuiesc să primească ușor mâncare și atunci, nu o vor mai căuta singuri în pădure, ci o vor aștepta pe marginea Transfăgărășanului. Un comportament repetitiv îi va învăța pe urși să facă legătura dintre oameni și mâncare, iar mai târziu nu se vor sfii să între în comunități pentru că își vor pierde frica de om. Această apropiere crește riscul de atacuri asupra oamenilor și gospodăriilor. Financiar vorbind, asta înseamnă și costuri mai mari pentru statul român pentru dosarele de despăgubire.
„Am considerat că trebuie să așteptăm”, înainte de a crește populația, spune el. În 2018, anul de dinainte de ultima eliberare, au existat opt incidente în care zimbrii sălbatici au provocat daune în curțile oamenilor din satele Agapia și Cracăul Negru. „Am vrut să fim precauți, să nu ajungem relativ repede la conflicte cu comunitățile”, explică.
Cătănoiu înțelege ce se întâmplă cu „așa-numitele exemplare problematice” în Polonia și crede că „ar trebui să discutăm și noi despre cum abordăm acele animale cu comportament deviant”.
„Dacă se întâmplă ceva, nu avem cadru legal pentru a interveni. Noi nu putem ucide un zimbru care creează probleme în mod repetat. Iar să-l îndepărtezi nu funcționează”, subliniază Cătănoiu.
În România, zimbrul este protejat de lege, iar astăzi aproape 400 cutreieră liberi prin pădurile din Carpați. Nu se ating de ei nici măcar vânătorii supărați că uriașele mamifere le atacă hrănitoarele din păduri dedicate altor animale sălbatice.
Tensiunile dintre zimbri și oamenii din apropierea turmelor sălbatice îl fac chiar și pe pionierul reintroducerii să ia în calcul derogări pentru eliminarea unor exemplare.
Nu este singurul.
Salvatorii de zimbri vor acum să-i vâneze
În Polonia, profesoara Wanda Olech a dedicat patru decenii salvării zimbrilor și a creat o rețea globală pentru protejarea speciei.
Unii o supranumesc nașa zimbrilor.
Astăzi, ea consideră că cei trei mii de zimbri sălbatici din Polonia sunt o poveste de succes care ar putea să se încheie foarte prost. „Avem prea multe exemplare pentru capacitatea de suport a habitatelor. Turmele sunt prea mari și nu migrează”, spune Olech, înconjurată de figurine și plușuri cu zimbri, în biroul ei din Varșovia.
„Capacitate de suport a unui ecosistem” nu se referă doar la abilitatea unei specii de a găsi hrană într-un anumit habitat, ci la toți factorii interconectați, inclusiv activitatea umană. Polonezii au calculat că un zimbru are nevoie de aproximativ doi kilometri pătrați.
| Asta înseamnă că Parcul Natural Vânători-Neamț poate susține 120 de zimbri. În câțiva ani, exemplarele aflate deja în libertate vor depăși capacitatea de suport a parcului natural, prima casă a zimbrilor sălbatici din România. Sebastian Cătănoiu nu e îngrijorat: „Zimbrii nu stau doar în interiorul parcului, și-au mărit teritoriul la aproape 70 de mii de hectare, adică dublu suprafeței incluse în granițele Parcului Natural Vânători-Neamț”. |
Însă, exemplul polonez arată că pot exista motive de îngrijorare.
După ce zimbrii au depășit capacitatea de suport a pădurii Białowieska, s-au aventurat deseori în terenurile agricole dimprejur, declanșând conflicte cu localnicii și cu fermierii.
„Când am reintrodus zimbrul, ne-am dorit ca oamenii să-l privească cu mândrie”, spune Wanda Olech. „Nu am vrut să fie văzut ca un dăunător. Dar exact asta se întâmplă.”
Doar în 2023, statul polonez a plătit aproape 1 milion de euro în daune către fermierii și localnicii care au suferit pagube de pe urma zimbrilor.
România pare departe de acest scenariu, nu doar pentru că populația sălbatică este de opt ori mai mică decât cea din Polonia, dar și pentru că zimbrii sunt distribuiți în trei areale diferite din Munții Carpați.
În ultimul deceniu, cuantumul total al pagubelor provocate de zimbrii se ridică la 13 mii de euro în localitățile din jurul Parcului Natural Vânători-Neamț, potrivit datelor puse la dispoziție de ACAB.
„Asta e ca povestea drobului de sare. E cale lungă până să ajungem noi la suprapopulare. Situația e diferită la noi față de Polonia”, spune Sebastian Cătănoiu.
Însă discuția nu e doar despre valoarea pagubelor materiale produse de zimbrii, ci despre cum acestea erodează imaginea unui animal salvat de la dispariție tocmai pentru că este un simbol al unei ere demult apuse în Europa.
Viitorul zimbrului în Carpați depinde de modul în care România va gestiona conviețuirea acestuia cu oamenii. Iar cheia stă la cei care l-au readus în sălbăticie.
De ce au reintroduși zimbri în România? (click pentru detalii)
Rolul zimbrilor în ecosistemele naturale este incontestabil: prin hrănire, mențin deschise pajiști și poieni în pădurile dense din Carpați, esențiale pentru alte animale sălbatice, pentru că aici găsesc mai multă hrană.
Zimbrii au fost reintroduși ca mari erbivore care mențin diversitatea habitatelor, punctează Oana Mondoc, manager de proiect la WWF. Sebastian Cătănoiu îi vede ca arhitecți ai unei păduri primitoare pentru alte animale și ca „silvicultori” naturali, eliminând arbuști invazivi, precum salcâmul.
Programele de reintroducere, finanțate prin granturi de la Banca Mondială sau Comisia Europeană, nu au fost ieftine: resălbăticirea a 81 de zimbri în Munții Făgăraș a costat 2,5 milioane de euro, inclusiv costurile de personal, conform documentelor financiare puse la dispoziție de Fundația Carpathia Conservation (FCC).
| Primii zimbri nu au învățat încă ce este sălbăticia În România există trei programe de resălbăticire a zimbrului, fiecare coordonat de altcineva. Când a fost demarat primul, în 2012, la Vânători-Neamț, au fost eliberați cinci zimbri. Încă pot fi văzuți în sat, iarna și la începutul primăverii, prin curți ori pe străzile din satul Mitocul Bălan. Localnicii nu se tem. La barul din centrul satului, un bărbat se referă la animalele care pot cântări până la o tonă, ca fiind aproape domesticite: „Nu prea se sperie de oameni”. Până în 2019, numărul lor a ajuns la 30. Aceștia s-au înmulțit, până la 70-100 de exemplare și au provocat mai multe daune localnicilor decât celelalte două programe de resălbăticire la un loc. Mai ales din cauza așezării localităților din jurul Parcului Natural Vânători-Neamț, aflate de-a lungul văilor pe care zimbrii coboară iarna, atunci când hrana din păduri nu mai este suficientă pentru a susține apetitul celor mai mari mamifere terestre din Europa. Ca răspuns la acest comportament, rangerii Parcului Natural Vânători-Neamț lasă hrană în pădure atunci când zăpada acoperă solul. E o practică obișnuită acolo unde fauna sălbatică se intersectează cu oamenii, spune Cătănoiu. În Europa, spre deosebire de America de Nord sau Africa „ești silit să intervii, (…) dacă nu vrei să pierzi relația bună cu comunitatea”, explică el. |
Hrănirea zimbrilor a cauzat și mai multe necazuri în Polonia
În pădurea Parcului Natural Białowieska din Polonia hrănirea artificială a zimbrilor, menită să-i țină departe de terenurile cultivate, a ajuns să le perturbe ciclul de reproducere.
Aici, fiecare zimbru primește zilnic, de decenii, zeci de kilograme de hrană pe tot parcursul iernii, nu doar cât timp e zăpadă, ca în Vânători-Neamț. Astfel, se nasc pui chiar și în mijlocul sezonului rece.
Populația de zimbri din partea poloneză a pădurii ajunsese la 892 de indivizi la sfârșitul lui 2023. Capacitatea de suport este estimată la 315 exemplare, conform unei ecuații pe care cercetătorul Rafał Kowalczyk, fost director al Institutului pentru Studiul Mamiferelor al Academiei Poloneze de Științe și una dintre cele mai relevante voci privind zimbrii sălbatici din Europa, nu o consideră științifică.
„Menținerea artificială a zimbrilor în păduri prin hrănire nu este un management bazat pe știință. Îi tratăm de parcă ar fi animalele domestice”, spune Kowalczyk.
În 2012, cercetătorul polonez a dezvoltat teoria „speciilor refugiate”.
„Sunt undeva la 40 de asemenea specii, care au fost împinse de oameni în habitate suboptime. Zimbrii au fost reintroduși în păduri, unde pur și simplu nu există suficientă hrană în timpul iernii pentru niște erbivore atât de mari. De asta suntem forțați să-i hrănim”, explică Kowalczyk.
Hrănirea artificială a zimbrilor a dus la o concentrare a turmelor, ceea ce implică un risc crescut de propagare a bolilor și paraziților, spune el. Propune sistarea completă a hrănirii artificiale în timpul sezonului rece, precum și vânarea ca soluție pentru controlarea surplusului de exemplare din Polonia.
Însă, Rafał Kowalczyk crede că ceea mai mare problemă rămâne că zimbrii continuă să fie resălbăticiți.
„Proiectele de reintroducere a zimbrilor în zone împădurite repetă greșeli deja știute. Avem toate informațiile pentru a le evita. Dacă continuăm cu aceleași planuri, nu vom face decât să înrăutățim situația. Zimbrii vor ajunge mai devreme sau mai târziu pe terenurile agricole”, spune cercetătorul.
Adaptarea la contextul local
Nu toate pădurile sunt o problemă.
În România, există din 2014 un program WWF și Rewilding Europe de reintroducere a zimbrilor într-o zonă împădurită din Munții Țarcu, la zece kilometri de comuna Armeniș, județul Caraș-Severin.
Programul l-a impresionat pe Rafał Kowalczyk.
„Se mira cum la noi rezistă zimbrii fără mâncare”, remomorează rangerul WWF Daniel Hurduzeu ziua în care au mers împreună pe teren. Cercetătorul polonez a arătat atunci cu degetul spre pădure și a spus: „Uite, voi aveți aici murar, ăsta e bogat în vitamine de care au nevoie zimbrii. Noi nu avem așa ceva în Polonia”, povestește Hurduzeu.
Astăzi, zimbrii monitorizați de el și de alți trei localnici angajați ca rangeri de WWF reprezintă cea mai mare populație sălbatică din România, cu cel puțin 200 de exemplare.
Ceea ce diferențiază acest proiect este că animalele nu sunt hrănite artificial după eliberare.
De fapt, hrana este îndepărtată treptat, încă din timpul perioadei de aclimatizare, când zimbrii aduși din centre de reproducere din întreaga Europă sunt eliberați într-un țarc de 15 hectare. Inițiativa s-a bazat pe recomandările celor doi rangeri, care au monitorizat zilnic animalele, încă dinainte de eliberarea în Munții Țarcu.
„Eu le tot spuneam că nu e ok să-i hrănim. Noi toată ziua veneam să le dăm de mâncare la țarc. Când ajungeam cu mașina la poartă, (…) în două minute zimbrii alergau un drum pe care la picior îl faci într-un sfert de ceas. Știau că motorul mașinii înseamnă că o sosit mâncarea”, explică Hurduzeu.
Chiar dacă nu aveau experiență anterioară cu zimbri, atitudinea celor doi localnici a fost inspirată de propriile animale din bătătură. „E ca o vacă, dacă ai învățat-o să-i dai mâncare bună, ea nu mai pleacă la păscut”, adaugă el.
Deși chiar managementul zimbrilor ca vaci a creat probleme în Polonia, rezultatele au fost complet diferite la Armeniș. Pentru că managerii proiectului WWF și Rewilding Europe au ținut cont de sfaturile rangerilor, cei mai familiarizați cu pădurea și localnicii.
Antropoloaga Monica Vasile, care a studiat proiectul de la Armeniș, vorbește pozitiv despre o reintroducere „improvizată”: „Cei implicați în proiect au ajustat constant planul de acțiune, pentru că apăreau mereu noi constrângeri birocratice ori logistice”.
Punctează că incertitudinea este inerentă oricărui proiect de reintroducere a unei specii – oamenii depind până la urmă de deciziile zimbrilor. Iar acestea nu au fost mereu cele mai fericite.
De-a lungul experimentului, cei de la WWF au fost forțați să relocheze cinci exemplare eliberate inițial într-un al doilea țarc de aclimatizare construit la Densuș, în județul Hunedoara, pentru că animalele coborau adesea în sat. Le-au dus tocmai în Făgăraș. La fel de curioase au fost și câteva exemplare eliberate la Armeniș.
„De vreo trei ani avem o problemă cu un mascul care coboară în sat toamna devreme și pleacă abia primăvara târziu. Intră pe terenurile oamenilor, în lucernă, prin cartofi. Și îi învață și pe alții la prostii”, povestește rangerul Daniel Hurduzeu.
| Zimbrii de zoo nu se adaptează în Carpați După un deceniu petrecut în preajma zimbrilor, Hurduzeu crede că multe probleme decurg din modul în care sunt selectate exemplarele pentru reintroducere. „Primul specialist pe care l-am avut ne aducea zimbrii din grădini zoologice. Ne plăteau până și transportul. Cum am deschis poarta, un zimbru a coborât până în sat. Era învățată ca la zoo, să doarmă sub acoperiș. Nici după un an și jumătate în țarc nu își uitase obiceiurile”, povestește Hurduzeu. Selecția nepotrivită a exemplarelor și determinarea rangerilor WWF de a nu hrăni artificial animalele au dus la o mortalitate mai mare decât în celelalte două proiecte de reintroducere din România. „Am pierdut foarte mulți și în țarc. Slăbeau imediat ce-i aduceam, iar în două-trei săptămâni erau picați. Așa n-am mai acceptat zimbri din grădini zoologice. Ultimii i-am avut prin 2019. Imediat după eliberare s-au dus până în centrul satului Bătrân, comuna Armeniș. Îi alungam și după câteva ore se întorceau. Nu s-au adaptat la sălbăticie. Au murit”, își amintește Daniel Hurduzeu. Moartea zimbrilor l-a afectat: „Îi vizitam zilnic, știam cum să-i recunosc pe fiecare, după coarne ori figură”, își amintește el. |
Calea de mijloc
WWF și Rewilding Europe aplică o filozofie de „eliberare dură”, după cum o vede Fundația Conservation Carpathia (FCC).
În 2019, FCC a lansat cel mai recent proiect de reintroducere a zimbrilor în Munții Făgăraș și s-a poziționat între abordările resălbăticirii de la Armeniș și Vânători-Neamț.
Aici, zimbrii sunt ținuți aproape jumătate de an în țarcurile de aclimatizare, iar dacă situația o impune, rangerii vor lăsa mâncare pentru a opri coborârea lor spre așezările umane.
„Iarna asta le-am dat de mâncare de trei ori”, spune rangerul Adrian Idor, ridicând o antenă pentru a prinde semnalul colarelor montate pe două femele din turma eliberată în amonte de Sătic, Argeș, aproape de Cheile Dâmbovicioarei.
„Fiecare individ contează”, susține biologul Adrian Aldea, care manageriază fauna la FCC. „Vorbim de o specie care la un moment dat era pe cale de dispariție, iar eu cred că trebuie să faci toate eforturile pentru a evita moartea unui exemplar, deși inevitabil vor exista și pierderi”, adaugă el.
FCC a eliberat 81 de zimbrii în trei zone diferite din Munții Făgăraș. Populația actuală este aproximată la 97. După eliberare, au pierdut doar șase exemplare, inclusiv o femelă ucisă de un urs. „O moarte naturală”, punctează Aldea.
Eliberările s-au oprit în 2024. Se ajunsese la o populație viabilă, consideră Aldea. Dar se încheiase și finanțarea acordată de Comisia Europeană, pentru proiectul Life.
Calea de mijloc a însemnat și eliberarea zimbrilor la cea mai înaltă altitudine din România. În amonte de Sătic, țarcul de aclimatizare urcă până la 1.500 metri.
„Dacă zimbrii au dinainte de eliberare posibilitatea de a descoperi zone atât de înalte, cu pășuni alpine, vor continua să le frecventeze. Vara, nu o să vezi zimbrii ăștia pe văi. Ceea ce e bine, că stau departe de activitatea umană”, explică Adrian Aldea.
Cum au ajuns zimbrii la altitudini alpine (click pentru detalii)
În vara lui 2024, o turmă de zimbri a stat câteva săptămâni la 2400 de metri, sub vârful Moldoveanu. Deși există dispute privind prezența zimbrilor la asemenea altitudini, un articol științific arată că erau pe culmile Carpaților și acum 2000 de ani, cel puțin.
Ultimul exemplar de zimbru carpatin adaptat altitudinilor a fost vânat în 1852, la izvoarele râului Țibău, în Maramureș.
Reintroducerile din România s-au făcut cu subspecia hibrid Lowland-Caucasian, provenită dintr-o femele de stepă poloneză și ultimul zimbru caucazian. Până acum, au dovedit că se pot adapta chiar și pe grohotișul din Piatra Craiului.
Acest proiect de reintroducere a înregistrat un singur conflict cu localnicii – o turmă de zimbri a distrus o plantație de lucernă în Brăduleț, Argeș. Avantajul stă în relief și altitudiniile ridicate. „Toate satele sunt amplasate în jurul munților și nu prea avem așezări umane pe văi”, spune Aldea.
Însă, cel mai mare avantaj este că FCC deține 28 de mii de hectare de pădure, inclusiv cinci fonduri cinegetice în Munții Făgăraș. Astfel pot aplica propriile metode de administrare a faunei sălbatice, bazate pe prevenție, nu vânătoare sportivă ori pentru trofee.
„Avem echipe rapide, prezente permanent în teren, care acționează în cazul unui conflict. Sprijinim crescătorii de animale cu garduri electrice (…). Intervenim cu relocări, dacă este cazul, și monitorizăm permanent”, explică Adrian Aldea.
| Birocrația lentă, moartea prevenției Dar zimbrii nu vor mereu să plece de bună voie. În 2024, rangerii de la FCC s-au chinuit timp de o lună să tranchilizeze unul care își mutase reședința într-o zonă de livezi din Nucșoara, Argeș. „Am reușit abia în ultima zi de derogare”, spune Aldea. Derogările, absolut necesare pentru relocarea unui animal protejat de lege, se acordă pentru perioade limitate de timp, cu întârzieri semnificative. Ceea ce este cu greu înțeles de localnici. Cei de lângă Parcul Natural Vânători-Neamț cred că rangerii Romsilva refuză să mai intervină. Cei de la WWF au așteptat șase luni derogarea pentru a tranchiliza și reloca un zimbru din curțile oamenilor, în Armeniș. „Ne sunau în fiecare zi localnicii (…), Dar, fără aprobări, nu poți nici să chemi veterinarul”, punctează Daniel Hurduzeu. |
Prețul conviețuirii cu zimbrul
Doar în 2023, statul polonez a plătit aproape un milion de euro către fermierii și localnicii care au suferit pagube de pe urma zimbrilor.
România pare departe de acest scenariu.
Populația de zimbri în libertate este de aproape opt ori mai mică decât cea din Polonia. Daunele anuale nu depășesc 1.300 de euro la Vânători-Neamț, fiind și cele mai mari.
Dar ce înseamnă daunele pentru păgubiți?
În ultimul deceniu, zimbrii din Parcul Natural Vânători-Neamț au fost implicați în 23 de incidente în comunitățile adiacente. În jumătate din ele au intrat în fânul strâns pentru animalele domestice. Despăgubirile primite au fost între 250 și 2.000 lei.
Restul incidentelor au implicat livezi. Chiar dacă localnicii primesc ajutor pentru întocmirea dosarelor de daune, despăgubirile oferite sunt, în cele mai multe cazuri, „batjocoritoare”.
„Pentru un pom fructifer de până în zece ani primești 45 lei. Asta pare o glumă. (…) Un om căruia zimbrii i-au făcut praf 150 de pomi fructiferi mi-a spus că banul nu are valoare pentru el: «Ce să fac, să mai stau acum zece ani până ce crește pomul?»”, își amintește Hurduzeu.
„Am încercat să sperii zimbrii cu petarde”
Neculai Mechea, 78 de ani, înțelege foarte bine această durere.
Parcul Natural Vânători-Neamț se termină chiar în spatele grădinii sale din Filioara, Neamț. Doar un gard improvizat desparte sălbăticia de livada de meri și peri plantată la începutul anilor 2000.
În martie 2025, soarele luminează roșiatic din spatele pădurii, pomii fructiferi bandajați ca niște pacienți răniți. Se fac trei ani de când o turmă de zimbri a jupuit de crengile abia înflorite, 135 dintre ei.
„Am încercat să-i sperii cu petarde. Fugeau în pădure, dar apoi se întorceau. Nu aveam cum să mă lupt cu 14 zimbri”, povestește Mechea. Vocea sa e sugrumată de tristețe – știe că nu va trăi să vadă o nouă livadă în ograda sa.
Din cei 13.500 de lei primiți ca despăgubiri de la Agenția pentru Protecția Mediului Neamț, bărbatul a cumpărat material pentru a-și bandaja pomii. „Dar nici acum nu au mai dat rod”, spune el.
Atât bărbatul, cât și vecina sa Maria Chirilă, căreia zimbrii i-au pus la pământ o livadă de meri în februarie 2024, se așteptau ca animalele să fi fost puse în „libertate” între garduri.
„Eu înțeleg că e rezervație naturală, că zimbrii au un loc aici, dar și noi avem. Ar trebui să facă niște garduri, ca să nu mai coboare în sat. Eu una mă tem de ei. Aproape s-au suit pe o vecină care a dat cu petarde ca să-i sperie”, povestește Maria Chirilă.
Antropologa Monica Vasile, care a realizat două sondaje despre atitudinea localnicilor din Armeniș față de zimbri, înainte și la câțiva anu după eliberare, confirmă că așteptările erau altele: „În mintea lor era mai degrabă ideea unei rezervații cu garduri și îngrijitori care să se ocupe permanent de zimbri într-un mediu controlat”.
Cine ar trebui să ridice gardurile pare o dispută fără rezolvare.
Oamenii s-au dezobișnuit de ele odată cu prăbușirea faunei sălbatice și nu și-au mai protejat avuția, până la apariția zimbrilor. Însă nici gardurile nu protejează mereu: în peste 70% din cazurile din Parcul Vânători-Neamț, curțile atacate erau deja protejate cu lemn ori sârmă. „Altfel de gard (…) costă mult,” spune Neculai Mechea.
În proiectele WWF/Rewilding Europe și Carpathia s-au alocat fonduri pentru garduri electrice la locuințele de lângă sălbăticie, dar la Parcul Vânători-Neamț, administrat de Romsilva, astfel de fonduri nu au existat.
WWF/Rewilding Europe și FCC i-au sprijinit direct pe cei despăgubiți insuficient de stat, cu beneficii în natură. Dar, „la un moment dat, s-ar putea să fie greu să diferențiem atacul unui zimbru de al altui animal. Și nici nu vrem să compensăm la infinit ceva ce ar trebui să facă statul”, recunoaște Adrian Grancea, biolog și manager de proiect la WWF.
| Vânător vs zimbru în România Conflictele zimbrilor nu sunt doar cu localnicii, ci și cu vânătorii. Antropoloaga Monica Vasile a observat aceste tensiuni pe teren, la Armeniș: vânătorii percep sosirea zimbrilor ca pe o intruziune, consideră că alungă speciile pe care le vânează și simt că prezența unui animal protejat de lege le limitează libertatea de mișcare. În plus, cauzează daune hranitoarelor folosite pentru a da de mâncare altor specii sălbatice. „Dar nu avem cui să ne plângem. (…) Asociațiile de vânători au obligația să se îngrijească de zimbri ca de orice altă specie sălbatică”, explică Eugen Valeriu Nica, director al Asociației de Vânători Zimbru. Oricât de supărați ar fi uneori, nu se ating de zimbrii protejați de lege. Nu există cazuri de braconaj în România – amenda ajunge la 20.000 de euro. În Armeniș, WWF a încercat să împace vânătorii printr-un program pilot care i-a plătit să stea acasă, în perioada de fătare. La început credeau că „ONG-urile sunt aici să le distrugă viața”, dar i-a convins treptat, spune Oana Mondoc, manager de proiect la Campusul WeWilder. În paralel, WWF monitorizează fauna sălbatică pentru a evalua impactul zimbrilor asupra concentrării altor specii de erbivore „Dacă problema chiar există, să vedem ce măsuri putem lua”, spune biologul Adrian Grancea. |
Cum salvezi imaginea zimbrului?
Esențial pentru pacea cu zimbrul a fost ca localnicii să simtă beneficii de pe urma prezenței sale, „valoare și bucurie”, spune Oana Mondoc, coordonatoarea Campusului WeWilder.
Acesta este o întreprindere socială și turistică construită de WWF în octombrie 2023, la Armeniș, lângă pajiștea comunală pe care localnicii își pasc vacile. Pentru ei, este un loc de întâlnire, participă la diferite workshop-uri, cu scopul de a petrece timp împreună și a „genera proiecte și idei”, explică Mondoc.
Campusul primește și turiști, mai ales străini care stau cel puțin trei zile – caută zimbri prin pădure sau lucrează cot la cot cu localnicii. „Primăvara facem brânză, vara cosim, toamna culegem fructe pentru rachiu”, povestește coordonatoarea.
Toți banii „se duc în susținerea angajaților și achiziționarea de produse locale”.
În 2024, campusul a achiziționat produse alimentare de la 150 de familii locale, a căror valoare totală s-a ridicat la 75.000 de euro.
Dar „e și transferul de idei care contează” adaugă Mondoc. Subliniază că ecoturismul arată oamenilor din Armeniș că stilul lor de viață bătrânesc, în armonie cu natura, are valoare. „E nevoie de această întâlnire a lumilor, dintre cei care asociază natura cu muncă grea și cei care au pierdut aceste zone naturale”, spune ea.
Campusul WeWilder și activitățile WWF și Rewilding Europe au creat 15 joburi locale. „Suntem al treilea angajator după fabrica de furnir și primărie”, punctează Mondoc, care s-a mutat din Londra la Armeniș în 2015, pentru a pune proiectul în practică.
Astfel de proiecte „pot aduce schimbări sistemice și dezvoltare pe termen lung. Dar (…) cineva trebuie să muncească”, explică ea. Iar rezultatele încep să se vădă: „Acum înființăm prima cooperativă agricolă”, spune Mondoc.
Realizările de la Armeniș s-au bazat mereu pe voluntariat. Jumătate dintre cei 330 de oameni care au muncit la ridicarea campusului au fost voluntari. „Finanțările europene sunt foarte concentrate pe biodiversitate, nu sunt despre schimbare sistemică”, explică coordonatoarea WeWilder. „Dar ai adus o specie între niște oameni și, prin urmare, trebuie să faci ceva și pentru ei”, subliniază ea.
Marele succes al recâștigării încrederii localnicilor a venit abia anul acesta, când opoziția oamenilor față de proiectul unui drum expres, ce urma să taie parcelele agricole, a reușit să schimbe planurile Ministerului Transporturilor. (click pentru detalii)
Ca să câștige „bătălia”, au mizat „pe valoarea economiei locale și a peisajului cultural”, cel din urmă fiind „cartea de vizită a României”, spune Oana Mondoc.
Împreună cu experți elvețieni și englezi, au calculat valoarea acestuia în termeni monetari. „Am arătat ce s-ar pierde, dacă s-ar anula agricultura la scară mică (…) și legăturile din comunitate. Nu am fi reușit fără oamenii din comunitate care au răspuns apelului nostru la implicare”, adaugă ea.
Momentan, s-a convenit ca drumul expres să fie reproiectat pe un traseu mai scump, cu trei kilometri de tunel, „sar mai ieftin decât dacă am pierde tot ce s-a dezvoltat la Armeniș”, conchide Mondoc.
După modelul WWF de la Armeniș, Fundația Conservation Carpathia a investit în două centre de vizitare și o rețea turistică în Munții Făgăraș, unde 70% din venituri rămân în comunitățile locale. FCC cumpără produse alimentare de la 40 de producători reuniți în întreprinderea socială Roadele Munților Făgăraș.
Modelul nu funcționează însă la Vânători-Neamț, unde de zece ani, Asociația Ținutul Zimbrului, cu un singur angajat, a pus bazele unei rețele de ecoturism, a organizat evenimente și a dus produsele locale la târguri de turism. Dar încă se luptă să convingă localnicii că există valoare în traiul de odinioară.
„E destul de greu să lucrezi cu oamenii de aici, pentru că se văd drept concurenți”, spune managerul Viorela Chiper, menționând mici progrese.
Și ecoturismul poate da rateu, iar Spania e un exemplu în acest sens. (click pentru detalii)
Zimbrii au fost aduși aici de proprietari bogați și aruncați pe dealurile dogorite ale Andaluziei, pentru a atrage turiști interesați de safari. Chiar dacă un grup de oameni de știință spanioli, împreună cu cercetătorul polonez Rafał Kowalczyk, au protestat față de introducerea zimbrilor, o specie exotică în peninsula Iberică.
Carlos Nores, fost profesor în conservarea naturii la Universitatea din Oviedo, avertizează că peninsula riscă să repete cazul Columbiei, unde patru hipopotami aduși de Pablo Escobar în anii ’80 s-au înmulțit necontrolat, ajungând în prezent la peste 200 de exemplare ce amenință ecosistemele și oamenii.
În Spania, zimbrul e tratat ca animal domestic și ținut pe terenuri private împrejmuite, unde unii proprietari organizează safariuri scumpe, iar alții cer legalizarea vânătorii, spre îngrijorarea lui Nores.
Populația sălbatică de zimbri crește anual, atât în Polonia, cât și în România. Dacă oamenii chiar vor să salveze această specie, trebuie să învețe să trăiască cu ea, susține cercetătorul Rafał Kowalczyk.
În Polonia, fragmente de gloanțe au fost descoperite în zece zimbrii la granița cu Germania. Nu au fost vânați pentru carne sau trofee, ci pur și simplu pentru că cineva nu a mai suportat să-i vadă liberi.
Deși în România discuția pare departe, experiența cu urșii arată cât de nepregătită este societatea pentru asemenea confruntări.
Timp de jumătate de an, o echipă de jurnaliști din România, Polonia (Tadeusz Michrowski) și Spania (Chahrazade Douah) a documentat povestea zimbrilor resălbăticiți în Europa. Acesta este unul dintre materialele rezultate în urma investigației transfrontaliere susținută de un grant pentru mediu oferit de Journalismfund Europe.
Editor: Ioana Moldoveanu
Foto principal: Un zimbru sălbatic eliberat de WWF în Armeniș, județul Caraș-Severin