Soluția pe care statul român nu o vrea, deși există: un loc în care oamenii cu boli psihice sunt integrați, nu izolați 

„Nu trebuie să fiți politicieni, puteți fi oricine”, explică, la începutul exercițiului, Claudia Popescu. Psihologa coordonează grupul de improvizație care se desfășoară  în fiecare săptămână la centrul de zi al fundației Estuar. În jur de 15 oameni se pregătesc să (se) joace astăzi. E o după-amiază călduroasă de luni, deși e doar finalul lunii martie. Rând pe rând, o pereche are la dispoziție două minute să construiască un dialog spontan plecând de la cerința Claudiei: o scenă în Parlamentul României. 

Primii doi voluntari decid să interpreteze „un domn de la curățenie” și un parlamentar nervos că acesta i-a stricat bonsaiul și l-a reparat cu scotch; dar și că i-a rătăcit niște acte. Amândoi își intră serios în rol, iar colegii lor râd mai tare decât se aude traficul prin geamurile larg deschise. „Tratatul meu de la Lisabona, ce-ai făcut cu el?”, improvizează „parlamentarul”. „L-am aruncat când am făcut curat, dar pot să-l caut, dacă doriți.” 

A doua pereche de voluntari intră în pielea lui George Simion și a unui reporter care-l intervievează. „Politicianul” nu e într-o dispoziție bună, mai ales că e întrebat ceva despre Diana Șoșoacă:

– Domne, mă lași cu întrebările astea. Păi, eu sunt persoană publică!

– Puneți live pe Facebook și acum?

– Ești în direct, da. 

– Cum abordați alegerile europarlamentare?

– Euro? Păi, ce, ăia-s europeni? 

„Jurnalista” e Iuliana, 55 de ani. Are ochi albaștri, părul strâns școlărește în coadă și e îmbrăcată într-o cămașă de denim. Decide să mai apese din butoanele falsului Simion și îi spune că nu-i mai merge lavaliera; încearcă să-i aranjeze un microfon invizibil pe tricou. 

La grupul de improvizație, una din zecile de activități găzduite de centru, participă doar adulți diagnosticați cu probleme de sănătate mintală. Însă, după felul în care se desfășoară ora, ar putea la fel de bine să fie un curs din anul 1 la UNATC sau un exercițiu de încălzire la o tabără de teatru. Între hohotele de râs, se sparg și tracul, și stereotipurile.

„Mă obișnuisem cu singurătatea. Să stau în casă, să stau în gândurile mele”

Când vezi cu câtă ușurință Iuliana se oferă voluntară la exercițiul de improvizație, e greu să ți-o imaginezi așa cum se descrie ea. Blocată într-un fotoliu, în fața televizorului. Dar în urmă cu aproximativ zece ani, a petrecut luni de zile așa. Moartea tatălui ei, de care era foarte apropiată, i-a declanșat un episod grav al tulburării psihice cu care mai târziu au diagnosticat-o medicii. Avea 45 ani când s-a întâmplat.

Un sistem în terapie. România ratează de cinci decenii reforma sănătății mintale. Cât ne costă acest eșec azi

„Nu mă mai puteam concentra, nu mai puteam să fac față la muncă din cauza supărării. Aveam stări foarte ciudate, mă certam cu mama și sora mea, eram foarte irascibilă și n-au mai știut ce să-mi facă. A fost necesar să mă internez la spitalul Obregia”. Ingineră, absolventă de Politehnică, Iuliana și-a pierdut jobul din cauza bolii. Timp de doi ani, a avut mai multe internări la spitalul de psihiatrie. Acolo a aflat și de fundația Estuar, dar la început nu a vrut să ia legătura cu ong-ul.  

„Mă obișnuisem cu singurătatea. Să stau în casă, să stau în gândurile mele, să mă gândesc oare ce nu a fost bine, de ce mi s-a întâmplat mie lucrul ăsta”, povestește ea. 

Rând pe rând, prietenii vechi au abandonat-o. Mama ei a insistat ca Iuliana să ia legătura cu cei de la Estuar. Locuiau împreună și Iuliana a simțit că îi datorează asta. Boala ei îi făcea rău și mamei. Trecuseră deja câțiva ani de la prima internare când a intrat prima dată pe ușa centrului de zi. A întâmpinat-o un asistent social, care i-a arătat un orar și i-a vorbit despre activitățile la care se putea înscrie. „Așa ne cunoaștem, socializăm, facem schimburi de idei, și se deschide capul altfel. Faptul că ieși din casă pur și simplu e foarte important.”

Așa cum le definește chiar Estuar, centrele de zi asigură participarea pe perioada zilei a persoanelor cu probleme de sănătate mintală la un program prestabilit, într-un mediu controlat, care să le ofere siguranță, confort, mijloace de socializare și oportunități de dezvoltare personală, adaptate la condițiile clinice ale tuturor participanților.

„În timp și cu multă muncă, am reușit să-mi fac destul de mulți prieteni aici”

Iuliana s-a înscris întâi la cursul de engleză. Venea doar pentru curs,apoi pleca direct acasă; nu reușise încă să-și facă prieteni. Într-o zi, un coleg a insistat ca ea să rămână și la cursul de dezvoltare personală. 

Atunci și-a descoperit o pasiune nouă: „Am descoperit efectiv o altă lume: lumea psihologiei, care te face să-ți pui întrebări despre tine, despre ceilalți. În timp și cu multă muncă, am reușit să-mi fac destul de mulți prieteni aici.”

După veri întregi petrecute în fotoliu, urmărind știrile și sportul, a început să meargă cu noii ei prieteni în excursii la munte și la mare, dar și să ia lecții de dans. Joacă și în trupa de teatru a centrului și a urcat pe scenă în mai multe scenete comice, jucate pentru ceilalți beneficiari.

Aceste activități au creat punți pentru ea către lume și au ajutat-o și să se țină de tratament. Iuliana merge lunar la medicul psihiatru pentru rețeta de care are nevoie pentru tulburarea schizo-afectivă cu care este diagnosticată și care a însemnat, legal, dizabilitate fără drept de muncă.

Nu e un diagnostic ușor de acceptat. În primii ani a avut mai multe recăderi. Până în pandemie se interna în fiecare an. În ultimii patru ani însă, nu a mai avut nevoie de spital. Se simte recunoscătoare că a contat pe sprijinului mamei sale. 

„Ea e foarte atentă să iau medicamentele. S-a ocupat de mine de când m-am îmbolnăvit. Și e bucuroasă când mă vede că am altă stare, că vin și povestesc despre ce mai fac în timpul zilei”, spune Iuliana. „A fost o schimbare groaznică, pentru că, înainte de boală, eram foarte activă și la muncă, aveam prieteni, ieșeam în oraș, călătoream. Pentru niciun părinte nu e ușor să-și vadă copilul așa cum am fost eu. Dar a fost foarte puternică. Așa am descoperit și eu cât de puternică și iubitoare e mama mea. Până atunci nu mi-am dat seama. Atât de mult ne ocupăm de serviciul nostru, de cariera noastră, și ne luăm cu toate lucrurile încât de multe ori îi neglijăm chiar și pe părinții noștri. Știm că ei sunt acolo și poate nu le acordăm prea multă dragoste”, explică Iuliana felul în care boala a apropiat-o mai mult de mama ei.

Dacă tu sau o persoană apropiată ție trăiește cu o afecțiune psihică cronică și vrei să ne spui povestea, sau dacă ai alte propuneri de subiecte pentru serie, poți scrie la: [email protected].

Importanța relației cu aparținătorii

Aceasta din urmă a venit și ea la centrul Estuar, ca să ia parte la câteva dintre întâlnirile lunare pentru familii. „Există o activitate care se numește Școala Părinților: cu parte din aparținători ne întâlnim lunar și vorbim cu ei despre cum să gestioneze relația cu copiii lor sau cu partenerii”, explică Claudia Popescu, coordonatoarea centrului social.  

Relația cu aparținătorii e importantă. Dacă unul din specialiști observă semne ale unei posibile recăderi, acesta contactează familia pacientului (dacă există) sau pe medicul curant. Încearcă împreună o prevenție a acutizării sau intervenția la timp cu tratamentul adecvat, inclusiv internarea, dacă e necesară. Însă, la fel ca Iuliana, majoritatea beneficiarilor unui serviciu în comunitate ajung rar să mai aibă nevoie de internare, după cum explică tot Claudia Popescu: 

„Cei mai mulți se mai internează doar pentru comisia de dizabilitate, pentru reevaluare. Sunt beneficiari care, atunci când au venit la noi prima dată, aveau patru, cinci, șase internări pe an, unii chiar spitalizări lunare, iar acum nu mai au de ani de zile nicio internare.”

Centrul comunitar de sănătate mintală al Estuar a fost deschis în urmă cu aproximativ 30 de ani. La început, el a fost doar un punct de informare la Spitalul Obregia, apoi punct de contact, dar de peste 25 de ani este total separat de spital și funcționează drept centru comunitar într-o casă din apropierea bisericii Răzoare. Principalul obiectiv al unui astfel de spațiu este să-i ajute pe beneficiari – adulți cu probleme de sănătate mintală – să-și dezvolte abilitățile de viață independentă.

„Toate activitățile pe care le facem aici sunt fie propuse chiar de beneficiari, fie construite în funcție de ceea ce am observat ca nevoi de dezvoltare a abilităților de viață independentă”, spune Claudia.

Oamenii care vin la centru pot beneficia, individual și gratuit, de consiliere psihologică, psihiatrică, vocațională, juridică sau socială, dar se pot și înscrie în diferite grupuri, în funcție de interesele lor. Unii vin să joace ping-pong, scrabble sau șah cu alți beneficiari. Alții participă la cursurile de teatru, dans sau pictură, la orele de comunicare sau dezvoltare personală. Învață împreună o limbă străină sau se întrec la concursuri de cultură generală. 

Unele activități au loc în comunitate: merg la excursii la mare sau la munte, la restaurant, muzee sau spectacole. Ani la rândul, unii dintre ei s-au antrenat împreună și au participat la maratoane, semimaratoane sau alte concursuri de alergare (cât au avut o sponsorizare pentru înscriere). „Ne întâlneam de două ori pe săptămână în parc și ne antrenam pentru aceste concursuri”, spune Claudia. 

Programul centrului include și grupuri de suport, dar și activități de scriere terapeutică, un club de carte și un proiect prin care un grup de 10-15 oameni fac împreună de la zero revista Estuar. E unul din cele mai vechi proiecte ale centrului. „Există 14-15 rubrici permanente. Fiecare este răspunzător pentru o anumită rubrică. Iar la rubrica de mărturii scriu toți eseuri pe o anumită temă. Ei realizează pictura pentru coperți, ei fac desenele, caricaturile”, povestește Claudia. 

Casa care găzduiește centrul s-a transformat și ea odată cu oamenii. O parte din ei au ajutat la zugrăvit sau mici reparații, au plantat flori în grădina din curte sau au decorat pereții. „Activități pe care să le replice la un moment dat la ei acasă”, mi-a explicat Claudia Popescu.

Avertisment: Următoarea secțiune a textului conține unele referiri la sinucidere, care vă pot afecta emoțional.

Cum îți revii după ce pierzi totul 

„Sergi”, cum îl știe toată lumea, e unul dintre veteranii centrului. Vine de 22 de ani aici, câteva zile pe săptămână. E locul care l-a ajutat să se pună pe picioare, atunci când credea că a pierdut totul. Era deja afectat de divorț și de moartea mamei sale când a rămas și fără locuință. În 2002, după o încercare de a-și lua viața, a petrecut cinci zile în stare de comă la Spitalul de Urgență. De-acolo a fost transferat la Obregia, unde psihiatrii l-au diagnosticat cu depresie majoră. „Am făcut o mare prostie”, povestește acum, cu o oarecare detașare. 

Bărbatul de 79 de ani e îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, de parcă locul lui e, de fapt, pe un iaht. Din spatele sprâncenelor groase, ordonate, povestește totul cu umor. Rar leagă două fraze fără să facă o glumă.

După externarea de la Obregia, a ajuns într-un centru pentru persoane fără adăpost. Acolo s-a împrietenit cu alt beneficiar, care i-a povestit despre activitățile de la Estuar. Și-a încheiat recomandarea cu „vezi să nu mă spui la cineva”. Nu voia să-i fie cunoscut diagnosticul. Așa s-au împrietenit. 

Cum am ajuns să ținem bolnavii psihici sub cheie. O scurtă istorie a raportării la suferința mintală în România 

Când îl întreb dacă are mulți prieteni între ceilalți beneficiari, Sergi răspunde jucăuș: „Mulți. De fapt, știi că dacă ai mulți prieteni, nu e bine. Să ai mai puțini și buni (râde). Deci mai mult colegi”. 

La fel ca Iuliana și Sergi, cei mai mulți beneficiari ai Estuar ajung la centrul de zi abia după ce au avut o internare: „Pentru că nu se face prevenție sau screening, sunt diagnosticați când se decompensează suficient ca să ajungă la o internare”, explică Andreea Lascu, psihologă la centrul de zi.

Ca beneficiar, Sergi merge de mai mult timp la centrul de zi decât unii dintre angajații actuali. Joacă în spectacole de teatru, participă la grupurile de comunicare/dezvoltare personală, dar și la meciuri de ping-pong. Se mândrește că a câștigat ani la rândul concursurile de cultură generală. „Primeam câte o ciocolată”, zice râzând. Dar nu s-a simțit de la început ca peștele în ocean. În primele două săptămâni, a stat retras, într-un colț și doar observa ce se întâmplă în jur. Într-o zi, una din asistentele sociale l-a întrebat dacă știe să joace remi. A dat din cap că da. „Mă învățați și pe mine?”, a adăugat. „Era șmecheră, că știa”, mă lămurește Sergi.  

După acel moment, a început să se implice tot mai mult, inclusiv când a auzit că fundația avea nevoie de un om bun pe tâmplărie. Furase meserie de la tatăl lui, care a fost tâmplar. „Înainte să fie aceste uși, erau altele: una roșie, una galbenă, trebuiau schimbate. Am lucrat într-o vară, le-am făcut cu șlefuitorul electric. Toată tâmplăria era pe mâna mea. E frumos, ca la castel, mi-a zis o prietenă, care nu mai lucrează aici, la noi”, își amintește cu mândrie. Ca să vopsească ușile, a combinat lacul roșu cu cel negru. Una din micile lui invenții. Îi place să-și exprime într-un fel sau altul creativitatea. De-asta scrie și versuri.

„De poezii m-am apucat târziu, aveam aproape 40 de ani. Am început cu floricele pe câmpii, bineînțeles. Baudelaire mi-a plăcut tare mult. Și am început să scriu în stilul lui. Am avut multe caiete care s-au pierdut. Cred că am scris în jur de o mie de poezii toată viața, dar multe s-au pierdut.” Totuși, cu cele păstrate și cu ajutorul unui prieten, a reușit să publice un volum, „în doar 75 exemplare”, cu care „am colindat toată țara”. Are în plan să scoată și un al doilea volum, dar „să vedem, că m-a cam lăsat muza”, admite râzând. 

De la internarea din 2002, Sergi spune că nu a mai avut gânduri de a-și face rău. Nu a mai fost internat decât „forțat, când nu aveam unde să stau”. De cinci ani însă are o adresă stabilă, prin generozitatea unui fost coleg de școală. „M-a sunat și mi-a spus: am o cameră pentru tine. Până atunci, m-am perindat pe la unul, pe la altul. Acum am gaze, apă caldă permanent, am tot ce-mi trebuie.” 

Ziua, stabilitatea i-o dă centrul. Vine aici de luni până vineri, ca la un loc de muncă. „Faptul că aveam unde să vin și să fac ceva m-a ajutat foarte mult. Ce făceam eu acasă, mă uitam pe pereți?”, explică bărbatul.   

Când are momente mai dificile, apelează și la serviciile de consiliere sau terapie oferite de psihologii de la Estuar, dar nu face constant psihoterapie. „Dacă e cazul, zic atunci: vreau să stau puțin de vorbă.” 

Perspectiva recuperării

La centru lucrează o echipă de 10 oameni: un jurist, un psihiatru, psihologi și asistenți sociali, cărora li se mai adaugă voluntari și studenți în practică. Însă nu doar ei se ocupă de proiectele derulate de centru, ci chiar și beneficiarii. În total prin toate proiectele Estuar au trecut peste 24.000 de oameni cu probleme de sănătate mintală și 23.000 de aparținători.

Îngrijirea comunitară a sănătății mintale se concentrează nu pe deficitele și dizabilitățile oamenilor (perspectiva bolii), ci și pe punctele lor forte, capacitățile și aspirațiile acestora (perspectiva recuperării).

Astfel, unul din beneficiari, un inginer care a locuit 25 de ani în Australia, ține cursul de limba engleză. Franceza e predată tot de o beneficiară, o femeie care și-a făcut doctoratul în Franța. Un alt client al centrului, de profesie medic, ține grupul de germană. O pacientă, care lucrează ca arhitectă, a preluat grupul de pictură și îi învață pe oameni să se exprime prin lucrări vizuale.

Filosofia din spatele psihiatriei comunitare e să oferi pacientului servicii adaptate, personalizate în funcție de nevoile lui: medicale, psihologice, sociale etc. Spre deosebire de perspectiva din instituții, în care toți bolnavii tind să fie tratați la fel, psihiatria socială sau comunitară adaptează planul la individ, niciodată invers.

„Noi facem, cu fiecare dintre beneficiarii noștri, un plan individual de intervenție. Identificăm nevoile lor specifice și îi orientăm spre o activitate sau alta. Stabilim împreună niște obiective”, spune Claudia Popescu. Planul se face pe câte 6 luni, apoi se recalibrează din mers. 

Într-o zi obișnuită participă la activități în jur de 40 de oameni. Unii vin săptămânal, alții mai des, chiar zi de zi.

„Ai nevoie de un loc în care să simți că aparții”

În această dimineață de luni, la grupul de comunicare participă în jur de 15 oameni, cu vârste cuprinse între 20 și 70 de ani. Sunt așezați pe scaune aranjate în cerc, astfel încât fiecare să-l poată vedea pe celălalt. O psihologă coordonează o conversație despre simțul datoriei și diferențele între datorie și sacrificiu. Andreea Lascu poartă un pulovăr roz, sidefat și ochelari cu rame negre. Are vocea blândă, de învățătoare, și moderează discuția atentă să încurajeze exprimarea liberă a ideilor. Tinde să nu-i contrazică pe oameni, ci doar le reformulează uneori ideile pentru a aduce clarificări. Participanții aduc mult în discuție relațiile inegale, lipsa de reciprocitate în prietenii sau familii pare un loc comun. „Relațiile nu sunt tranzacții, ca să fie egalitate”, spune specialista și detaliază un pic această idee. 

Unele teme de la grupul de discuții sunt propuse de participanți. „E important să fie lucruri pe care ei să le poată aplica în viața de zi cu zi”, explică Andreea la finalul sesiunii. A făcut întâi practică, apoi voluntariat, înainte de a se angaja, în urmă cu trei ani, la centrul de zi. A continuat aici pentru că are încredere în misiunea acestui loc. 

Servicii sociale după cel mai mic preț. Așa ajung pacienții cu boli psihice să fie „scoși la licitație pe loturi”

„E mare nevoie de astfel de servicii și, din păcate, în România lipsesc. După ce debutează boala, foarte mulți ies din spital și se simt pierduți. Adaptarea este grea și ei au nevoie de foarte mult sprijin. Pentru familii, e greu. Dacă au familii. Dacă nu, te trezești singur. Nu știi ce se întâmplă cu tine, nu știi încotro să o iei. Societatea te discriminează”, explică Andreea. 

„Și ai nevoie de un loc de care să simți că aparții și de oameni care să te înțeleagă. Ei sunt aici ca într-o familie: se simt bine, comunică, sunt empatici unii cu alții. Se vede cum, din momentul în care vin și participă la activități, cumva înfloresc.” 

Estuar mai are în prezent centre în trei localități din țară: Ploiești, Cluj și Giurgiu. Fiecare din ele are în jur de 30-40 de beneficiari. 

În București au mai fost alte două centre, care nu mai sunt active în prezent. „Cel din sectorul 1 era în parteneriat cu DGASPC sectorul 1 și l-am transferat către ei, pas cu pas”, spune Amedeea Enache, directorul executiv al Estuar. „Ulterior, cei de la sectorul 1 au considerat că este eficient doar dacă va fi un centru pentru toate dizabilitățile”, adaugă ea. 

„Noi ne-am luptat ani de zile cu ei să păstrăm acest grup de țintă. Pentru că toată lumea știe să lucreze cu persoane cu dizabilități motorii, intelectuale. Când vine vorba de sănătate mintală, cu afectare destul de serioasă, se schimbă lucrurile. Mai ai nevoie de consiliere psihologică specializată, de alt nivel de abordare și interacțiune cu persoana respectivă”, spune Mariana Armean. Însă autoritățile locale nu au dezvoltat decât centre mixte, în care persoane cu diferite tipuri de dizabilități sunt amestecate. 

Cel de-al treilea centru de zi din București fusese inaugurat în 2014, dar în 2016, Estuar a rămas fără finanțare. DGASPC sector 4 le-a pus la dispoziție un spațiu, cu condiția să-l renoveze. Mai târziu, instituția a preluat coordonarea centrului de zi.

Modelul centrelor Estuar nu a fost niciodată replicat în sistemul public. 

***

Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic puteți contacta hubul antidepresie la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit din orice rețea). Linia este deschisă nonstop. 
În cazul în care simțiți că sinuciderea este iminentă, apelați de urgență 112.

În episodul următor, arătăm ce soluții aplică alte state pentru a ajuta persoanele cu afecțiuni psihice să ducă o viață cât mai normală. 

Acest articol face parte din seria „Un sistem în terapie”. Poți citi întregul dosar aici.