Astăzi, după decenii întregi de abuzuri demascate în instituțiile psihiatrice și multiple condamnări la CEDO ale statului român, sistemul de sănătate mintală rămâne încremenit în timp, axat pe spitale, și nu pe pacient și comunitate.
- România a fost condamnată de CEDO în 17 hotărâri care vizează încălcări ale drepturilor persoanelor cu dizabilități instituţionalizate sau internate în spitale de psihiatrie.
10 ani pentru dreptate. Valentin, crescut în grija statului și ucis de neglijență
În seara de 20 februarie 2004, Valentin Câmpeanu, un tânăr de 18 ani, fără familie și aflat în grija statului de la naștere, moare la Spitalul de Psihiatrie Și pentru Măsuri de siguranță maximă Poiana Mare. Cu jumătate de zi înainte, o echipă a ong-ului Centrul de Resurse Juridice (CRJ) făcuse o vizită neanunțată la spitalul în care erau internați sute de oameni cu dizabilități psihice sau intelectuale. Georgiana Pascu, manager de programe la CRJ, și colegii ei au cerut să vadă fiecare încăpere din spital. Au insistat ca angajații să le descuie o cameră despre care pretindeau că este un depozit de mobilă. În acea încăpere neîncălzită, l-au găsit pe Valentin singur, într-un pat fără lenjerie și îmbrăcat doar cu o bluză de pijama.
Nu se putea hrăni și nu se putea deplasa singur la toaletă, însă personalul spitalului refuza să-l hrănească sau să-l schimbe. Se temeau să nu contacteze HIV, pentru că băiatul era seropozitiv.
Tânărul s-a născut la 15 septembrie 1985. Nu i se știa tatăl, iar mama l-a abandonat la naștere. Și-a petrecut primii cinci ani la un orfelinat. În 1990, Valentin a fost depistat ca seropozitiv, ulterior medicii l-au diagnosticat și cu „întârziere mintală profundă”. A fost apoi plimbat dintr-o instituție în alta, timp în care a dezvoltat și afecțiuni specifice virusului HIV: tuberculoză, hepatită și pneumonie.
Valentin și-a petrecut ultimele 17 zile de viață transferat de patru ori între trei instituții care nu voiau să se ocupe de el: centrul de plasament nr. 7 din Craiova, unde locuise până la 18 ani, unitatea medico-socială Cetate și Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare. Decizia transferului s-a luat de fiecare dată fără ca el să fie întrebat, consultat ori să aibă reprezentare juridică.
Pe 3 februarie 2004, când a ajuns prima dată la Cetate, era, conform procesului verbal de transfer, într-o stare avansată de „degradare psihică şi somatică”. Îmbrăcat într-un trening rupt, fără lenjerie intimă şi încălţăminte, Valentin avea, la 1.68m o greutate de 45 de kilograme. Fusese transferat fără medicație antiretrovirală şi fără informaţii despre starea sa de sănătate.
Cu o săptămână înainte de moartea sa, tânărul a fost transferat de la Cetate la Spitalul Poiana Mare, pentru tratarea „hiperagresivității sale”. A ajuns pe o secție de psihiatrie care nu avea medic psihiatru. Pe 19 februarie, a încetat să mai mănânce și a refuzat să-și ia medicamentele.
După moartea lui, autoritățile ar fi trebuit să facă o autopsie medico-legală. Așa impunea legea în toate decesele petrecute în spitale psihiatrice. Dar spitalul nu a urmat procedura, considerând că decesul „nu poate fi considerat o moarte suspectă, având în vedere cele două afecţiuni grave pe care le avea pacientul” (retard mental şi infectare HIV).
Georgiana Pascu și colegii ei de la Centrul de Resurse Juridice au încercat, în numele lui Valentin, să tragă statul la răspundere și să schimbe felul în care erau tratați alte zeci de mii de oameni cu dizabilități mintale, psihice sau fizice în instituțiile din România.
După ce „aproape opt ani am stat în instanțele din România”, au ajuns cu cazul lui Valentin la CEDO, explică Georgiana. Până la 18 ani, Valentin avusese ca tutore pe președintele Consiliului Județean. Când a devenit adult, ar fi trebuit să i se desemneze un alt tutore sau o altă măsură de ocrotire, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Pe scurt, când a murit, Valentin era al nimănui.
„Până la urmă, nu a putut să stea nimeni în instanță în numele lui, în afară de noi (n.r. CRJ). Dar vreo opt ani, instanțele din România au negat acest drept”, adaugă Georgiana.
Pe 4 septembrie 2013, cazul CRJ în numele lui Valentin Câmpeanu vs. România a ajuns în fața Marii Camere a CEDO. Era prima dată când CEDO accepta un caz în care un ONG reclamă moartea unui tânăr cu dizabilități aflat în grija statului.
În iulie 2014, la zece ani după moartea lui Valentin, CEDO a condamnat România pentru tratamentul inuman acordat acestuia. Curtea a stabilit că Valentin Câmpeanu a fost plasat în instituţii medicale care nu erau echipate să furnizeze îngrijire corespunzătoare pentru condiția sa, că a fost transferat de la o unitate la alta fără o diagnosticare adecvată şi că autorităţile nu au reuşit să îi ofere tratamentul adecvat cu medicaţie antiretrovirală.
În anul dinaintea morții lui Valentin, la spitalul de psihiatrie Poiana Mare au murit alți 100 de oameni. O analiză a dosarelor lor medicale sugera că bună parte din acești bolnavi s-au stins de la frig sau înfometare. Pe cele mai multe certificate de deces (2003, 2004) apăreau la cauze ale decesului şi „caşexia”, o formă mai avansată a malnutriţiei. Bolnavii nu primeau carne, fructe sau legume, nu erau hidratați în afara orelor de masă, nu beneficiau de tratamente corespunzătoare pentru afecțiunile lor fizice și umblau desculți, pentru că majoritatea nu aveau nici încălțăminte, nici șosete, arăta raportul CRJ.
Monitorizarea CRJ de-a lungul anilor arată că peste 1.500 de oameni mor în fiecare an în instituțiile publice de sănătate mintală și protecție a persoanelor cu dizabilități. Prin comparație, în penitenciare, au loc în jur de o sută de decese anual.
În ciuda acestor informații, niciun guvern nu a prioritizat reformarea sănătății mintale și dezinstituționalizarea psihiatriei. Un fenomen amânat de cinci decenii în România.
Ce este dezinstituționalizarea și de ce e necesară
Conceptul de dezinstituționalizare a psihiatriei s-a cristalizat în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial în Europa de Vest și America de Nord și este considerat un element central al modernizării psihiatriei.
Implică două mari componente:
- Închiderea sau reducerea numărului de spitale mari de psihiatrie;
- Dezvoltarea unor servicii de sănătate mintală cuprinzătoare, bazate pe comunitate, cu scopul de a promova incluziunea socială și cetățenia deplină pentru persoanele care trăiesc cu boli psihice grave.
În rândul specialiștilor există un larg consens internațional privind necesitatea unei schimbări în îngrijirea sănătății mintale: trecerea de la instituționalizarea pe termen lung la servicii cuprinzătoare și integrate, care să fie bazate și orientate către comunitate.
Ideea a plecat din rândul mișcării „antipsihiatrie”, spune profesorul Dan Prelipceanu. Mai exact, de la constatarea că:
„Instituția psihiatrică nu este curativă și recuperatorie, ci este punitivă și induce permanentizarea statutului de bolnav, de marginalizat, de incapabil, de rebut social”.
Marile spitale de psihiatrie erau, potrivit lui Prelipceanu, care a și condus Spitalul Obregia între 1997 și 2001, instituții în care „bolnavul era dezumanizat, depersonalizat, dezindividualizat, era pus într-o uniformă, avea un program strict pe care îl urmărea. Nu mai avea nicio libertate, chiar dacă nu era un bolnav psihotic”.
În acest condiții, foarte mulți din cei internați nu înregistrează progrese terapeutice, spune Prelipceanu. Adică nu se fac (mai) bine.
Soluția nu e abolirea spitalului, ci reducerea rolului jucat de acesta în cadrul unui sistem complex.
„Problema spitalului de psihiatrie este că e permanent (n.r. în această tensiune): el vrea să fie un loc unde se primește ajutor, dar este tot timpul și supus presiunii sociale, mai mult sau mai puțin conștiente, de a fi un loc de depozitat elemente cu care nu mai ai ce să faci.
Nu e suficient să creezi o instituție și să o lași așa, să funcționeze, ci tot timpul va trebui să-și schimbe criteriile, să fie cu un pas înaintea societății. Altfel, o să devină exact locul de dat oamenii la gunoi”, subliniază și psihiatrul Vlad Stroescu.
Dacă țări din Vestul Europei, ca Italia sau Marea Britanie, au traversat procesul dezinstituționalizării încă din anii ‘70, România postcomunistă ține încă mii de oameni diagnosticați cu dizabilități psihice sau mintale în spitale de psihiatrie cronici sau în centre rezidențiale.
„O dată la trei-patru ani, există cineva care are o inițiativă să schimbe integral legea sănătății mintale. Niciodată nu a fost dusă la capăt”, spune Amedeea Enache, director executiv la fundația Estuar, ong-ul care de peste 30 de ani oferă servicii de psihiatrie comunitară.
Psihiatria înainte de anii 90 în România:
În anii 1975-1980, țara crea, pentru prima dată, la fel ca în Vest, o infrastructură de psihiatrie comunitară: laboratoarele de sănătate mintală.
Ultimul deceniu al comunismului, care a întors armele împotriva psihiatriei, scoțând-o inclusiv din universități, și tranziția postcomunistă au eliminat de facto acele servicii.
În plus, ordinul de ministru 276/1996 consfințea inversarea elanului comunitar din anii 70: laboratoarele de sănătate mintală devin structuri atașate și administrate de spitale.
Zece ani mai târziu, statul a rebotezat laboratoarele de sănătate mintală moștenite din comunism în centre de sănătate mintală. Acestea bifează denumirea corectă pentru niște structuri comunitare, dar:
– sunt inegal răspândite în teritoriu și nu deservesc și populația rurală;
– nu oferă decât consultații de psihiatrie în regim ambulatoriu.
Cum ar fi trebuit să arate centrele comunitare de sănătate mintală
Așa cum au fost gândite la redactarea legii sănătății mintale, promulgată în 2002, centrele comunitare de sănătate mintală ar fi trebuit să devină „principalul vector de asistență psihiatrică și asistență psihosocială, respectând principiile de accesibilitate, proximitate, specificitate culturală și abordare holistică a persoanelor suferinde”, explică Radu Teodorescu, unul dintre autorii legii, în eseul său: „Pledoarie pentru psihiatria comunitară”.
Echipa unui astfel de centru cuprindea, în viziunea din 2002, psihiatri, psihologi, lucrători sociali, asistenți medicali specializați, psihoterapeuți. Ei urmau să ofere asistență nu doar pacienților, ci și familiilor acestora, precum și medicilor de familie implicați în îngrijirea patologiilor mai ușoare sau moderate. În plus, centrele urmau să aibă și câteva paturi de criză, separate de spitalele de psihiatrie și de secțiile de psihiatrie din spitalele generaliste „pentru exacerbări simptomatologice de scurtă durată, ca răspuns la un conflict sau la o situație percepută ca stresantă și pentru care o spitalizare tradițională ar putea fi un factor agravant”, scrie psihiatrul Teodorescu.
Realitatea arată însă diferit de lege, la două decenii distanță.
„Centrele de sănătate mintală ar trebui să facă management de caz și să coordoneze resursele la nivel comunitar. Dar, din câte îmi dau seama, sunt un fel de clinici în care, te duci și-ți iei rețeta, nimic mai mult”, spune Vlad Stroescu, psihiatru care activează în sistemul privat.
După cum explică, pentru Snoop, psihiatrul și psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu:
„Marea problemă nu este cu sistemul spitalicesc în sine, ci că, după ce pacientul este externat, lipsește aproape cu totul o ofertă de servicii pe măsura nevoilor lui, nu numai medicale, ci psihosociale”.
Medicul dă câteva exemple: grupuri de discuție, psihoterapie, terapie ocupațională, reinserție profesională sau în domeniul educațional.
„Ceea ce în străinătate se numește psihiatrie comunitară este exact acest parcurs al persoanei înapoi spre o funcționare firească, care la noi, așa cum spunea Caragiale, este minunat, dar lipsește cu desăvârșire” – Mugur Ciumăgeanu.
Argumentul economic. Cât ne costă eșecul reformei sănătății mintale
11 miliarde de dolari pe an – atât estima raportul CES din 2023 că pierde România de la tulburările mintale netratate. Este vorba de 3,47% din PIB-ul României, la nivelul anului 2022. Peste jumătate din bugetul sănătății.
În urmă cu 18 ani, când România, la presiunea UE, a făcut primul plan pentru reformarea serviciilor de sănătate mintală, autorii estimau că este nevoie de 150 de centre comunitare de sănătate mintală. La momentul respectiv, costul anual de funcționare a unui astfel de centru era estimat la:
- 250.000 euro pe resurse umane
- 72.000 euro cheltuieli administrative.
Calculând pentru 150 de centre, la momentul 2006, România ar fi trebuit să investească 48,3 milioane de euro anual pentru funcționarea rețelei de psihiatrie comunitară (322.000 euro anual per centru). Asta însemna că funcționarea centrelor comunitare ar fi presupus o investiție de 0,05% din PIB-ul României în 2006.
Dacă ne uităm strict la procentajele din PIB, astăzi pierdem de 70 ori mai mult ca țară neavând o infrastructură funcțională de psihiatrie comunitară decât ne-ar costa funcționarea acestor structuri.
Psihiatria comunitară nu se limitează la centrele comunitare de sănătate mintală, iar ajustările necesare pentru inflație sau creșterea salariilor din domeniul medical înseamnă că procentele din 2024 ar putea varia.
Însă comparația este elocventă întrucât arată cum pierderi financiare uriașe puteau fi evitate cu investiții relativ mici din bugetul public.
Dacă tu sau o persoană apropiată ție trăiește cu o afecțiune psihică cronică sau a fost internată pe o secție de psihiatrie în România și vrei să ne spui povestea, sau dacă ai alte propuneri de subiecte pentru serie, îmi poți scrie la: [email protected].
Singura echipă mobilă, blocată după 10 ani de funcționare
Lipsește și o altă verigă importantă a oricărui sistem comunitar: echipele mobile, care să facă periodic vizite la domiciliu pacienților externați, să le ofere consiliere acestora și aparținătorilor și să observe din timp semnele unei posibile recăderi.
A existat, între 2008 și 2018, un proiect pilot, dezvoltat de fundația Estuar în parteneriat cu primăria sectorului 4.
Din echipă făceau parte un psiholog, un psihiatru și un asistent social. Într-un an făceau sute de vizite la domiciliu, în care ajutau pacienții în vederea comunicării cu familia și reintegrării sociale.
„Vorbim de oameni care nu au mai avut internări, care au fost bine în familie. Chiar am avut o beneficiară, care a decis împreună cu soțul ei să rămână însărcinată. A întrerupt tratamentul psihiatric și toată lumea a avut grijă de ea ca să nu afecteze fătul și să îi fie gestionate simptomele bolii psihice, astfel încât să poată duce mai departe sarcina. A fost un caz foarte greu, dar toată lumea a susținut-o și a reușit. A fost ceva extraordinar”, povestește Mariana Armean, director de programe la Estuar.
În 2011, de pildă, echipa mobilă Estuar a ajutat 146 de oameni cu dizabilități psihice și familiile lor. Proiectul a fost un succes și ar fi putut fi replicat și în alte sectoare sau localități, dezvoltând echipe cu sau fără medic (în modelul olandez, uneori psihiatrul e înlocuit de o asistentă medicală cu pregătire în domeniu).
În schimb, a fost sistat brusc în urmă cu opt ani, odată cu schimbarea conducerii și priorităților administrației locale.
Chiar și acolo unde există inițiativă din sistemul public de sănătate pentru dezvoltarea unor echipe mobile, nu există fonduri.
„Nu pot să iau din banii pacienților pentru echipele mobile. Nu avem din ce să finanțăm echipa mobilă, ea nu poate fi încadrată la categoria de cheltuieli decontate de Casa de Asigurări de Sănătate”, spunea pentru o publicație locală Cristina Dobre, manager al Institutului Socola din Iași, unul din cele mai mari spitale de psihiatrie din România.
După oprirea activității cu echipa de teren, fundația Estuar continuă să ofere alte două tipuri de servicii de psihiatrie comunitară:
- centre de zi, în București, Giurgiu, Ploiești și Cluj. Aici, beneficiarii accesează servicii de terapie și consiliere, grupuri de suport și pot participa la o serie de activități menite să-i ajute la recuperare și integrarea în comunitate: de la dans și improvizație la lecții de engleză sau ateliere terapeutice și ieșiri la muzeu. (Într-un episod viitor al seriei, Snoop arată cum funcționează un astfel de centru.)
- două locuințe minim protejate, în care pot sta, în orice moment, câte trei beneficiari.
„Scopul locuinței protejate este incluziunea în comunitate a persoanelor care stau acolo. Primesc sprijin pentru obținerea unei slujbe și menținerea ei, sprijin psihologic în centrul de zi sau chiar acasă, suport în gestionarea bugetului, tot felul de acțiuni duse pas cu pas astfel încât beneficiarul să devină cât de independent se poate”, explică Amedeea Enache (foto).
De-a lungul anilor, în locuințele protejate ale Estuar au stat zeci de rezidenți, unii pentru câteva luni, alții ani întregi. Locuințele sunt diferite de instituțiile rezidențiale, nu doar prin numărul mult mai mic de oameni care stau sub același acoperiș, fiecare având camera lui, ci și pentru că pun accentul pe autonomia beneficiarului, pe abilitățile de viață independentă și integrarea sa activă în comunitate.
După 1990, singurele proiecte de psihiatrie comunitară au aparținut ong-urilor ca Estuar, A.L.I.A.T., de regulă cu (co-)finanțare internațională. Alte inițiative încearcă azi să ajute oamenii în comunitate, ca UnLoc la Timișoara sau Proact Suport în București.
Totuși sunt proiecte izolate, fără acoperire națională, nici măcar regională, explică Mugur Ciumăgeanu:
„Ong-urile nu pot să suplinească absența unei inițiative de la nivelul statului, ci astupă cumva niște găurele infime într-un uriaș butoi care are scurgeri în toate direcțiile”.
Mituri despre dezinstituționalizare
Un obstacol în calea dezinstituționalizării psihiatriei este teama că reducerea internărilor pe termen lung va duce la creșterea numărului de persoane cu boli psihice care ajung pe stradă sau în închisori.
Însă, o analiză a 23 de cercetări realizată de Winkler și colegii săi a demonstrat contrariul: astfel de cazuri sunt rare și, în multe studii, nici măcar nu au fost înregistrate.
O altă prejudecată este că dezinstituționalizarea ar afecta negativ pacienții care ies din instituții. Totuși, majoritatea studiilor care au evaluat impactul asupra pacienților cu schizofrenie și ședere îndelungată în spital au raportat îmbunătățiri semnificative: o funcționare socială mai bună, reducerea simptomelor și o calitate a vieții superioară.
Oamenii pur și simplu au rezultate mai bune în afara instituțiilor.
Reforma care n-a mai fost
Legea sănătății mintale, care definește inclusiv structurile de psihiatrie comunitară, a fost scrisă în 1996, după care s-a blocat timp de șase ani în Parlament. A fost adoptată în 2002. Dar nu avea și norme, așa că a rămas neimplementată ani de zile.
Apoi, angajamentul de a dezvolta psihiatria comunitară a fost esențial în procesul de aderare a României la UE, după ce mai multe organizații au scos în evidență abuzurile care aveau loc în instituțiile în care erau internați pe termen lung bolnavii.
Între 21 februarie şi 28 septembrie 1995, la spitalul psihiatric din Poiana Mare, din judeţul Dolj (același la care s-a stins Valentin Câmpeanu în 2004) muriseră 61 de pacienţi, iar în 25 de cazuri certificatul de deces conţinea menţiunea malnutriţie gravă – arăta, în 1998, primul raport de monitorizare pentru România al Comitetului de Prevenire a Torturii şi Tratamentului sau Pedepsirii Inumane sau Degradante (CPT). Același raport consemna și alte forme de încălcare a drepturilor omului, precum pedepsirea violentă sau privarea de odihnă a pacienţilor care încercaseră să evadeze.
Mai târziu, CRJ a fost primul ONG care a preluat metoda de monitorizare a CPT și, împreună cu Amnesty International, a desfășurat, în perioada 2003-2004, un număr ridicat de vizite neanunţate în spitalele de psihiatrie, care au expus gradul violării drepturilor omului:
- internarea arbitrară a unor persoane care nu necesitau tratament psihiatric;
- legarea pacienților de pat în lipsa medicamentelor;
- faptul că lipsa fondurilor a lăsat în acea iarnă multe spitale fără încălzire.
Iată cum sunt descrise condițiile de la unul din spitalele monitorizate:
„Majoritatea pacientelor din secţia de psihiatrie pentru femei din cadrul spitalului general din Târnăveni erau situate în două saloane largi, care erau ţinute încuiate în mod constant. Existau circa 100 de paciente în aşa-zisul «salon încuiat de sus» şi circa 50 de paciente în «salonul încuiat de jos». Lângă acesta din urmă se afla «camera încuiată de jos», unde circa zece femei cu dizabilităţi foarte grave erau ţinute fără acces la apă, iar toaleta nu avea ţevi.
Pacientele nu aveau acces la accesorii de toaletă de bază şi se puteau spăla doar o dată pe săptămână. Toate femeile din secţii aveau la dispoziţie pentru duş doar două ore de apă caldă în zilele de vineri; nu aveau la dispoziţie niciun fel de prosoape. Personalul medical nu se asigura că femeile din «salonul încuiat «camera încuiată de jos» erau îmbrăcate în mod adecvat. Pacientele umblau adesea îmbrăcate sumar sau dezbrăcate şi puţine dintre ele purtau încălţăminte.
Podeaua spitalului era adesea rece şi udă. În «camera încuiată de jos», podeaua era mai tot timpul acoperită de fecale şi urină, deoarece pacientele ţinute aici erau incontinente. Unele paciente petreceau întreaga zi în îmbrăcăminte şi cearceafuri pline de urină şi acoperite de fecale. Pacientele nu aveau un regim alimentar satisfăcător şi variat. În «salonul încuiat de jos» şi în «camera încuiată de jos», pacientele erau obligate să servească masa în dormitoare, deşi sala de mese se afla în apropiere. Mâncarea le era servită printr-o deschizătură din uşă şi personalul medical nu le supraveghea în timpul mesei. Nu aveau tacâmuri şi mâncau cu mâinile.”
Pe baza raportărilor CRJ și a memorandumului adresat guvernului de Amnesty International în 2004, Comisia Europeană a cerut României o reformă a sistemului psihiatric.
„Deşi prerogativele Comisiei Europene nu-i permiteau să facă recomandări legate de filosofia îngrijirii, în procesul de monitorizare a fost solicitată crearea unui sistem comunitar”, explică antropologul Leyla Safta-Zecheria, într-un articol scris pentru Viața medicală.
Nu eram prima țară în care reforma urma să fie declanșată de intrarea în Uniunea Europeană. Cu 20 de ani înainte, în Grecia, proaspăt intrată în UE, izbucnise un amplu scandal legat de insula Leros. Cunoscută drept „Colonia psihopaților”, găzduia cel mai mare azil psihiatric, la care au fost documentate numeroase abuzuri. Imaginile pacienților dezbrăcați și legați șocaseră lumea în 1989. La presiunea internațională, Grecia a trebuit să grăbească procesul de descentralizare a psihiatriei și creare a structurilor de psihiatrie comunitară, în anii ‘90.
La fel ca Grecia, și România trebuia să acționeze.
La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană adresa guvernului României primul raport de monitorizare preaderare, în care cerea informații despre progresele în îmbunătăţirea administrării serviciilor de sănătate mintală, precum și despre lipsa activităților și tratamentelor medicale în aceste instituții.
În 2006, Prelipceanu, Ciumăgeanu și colegii lor au lucrat, alături de o echipă de specialiști olandezi, la un proiect finanțat de UE, în urma căruia a rezultat planul de acțiune pentru reforma sistemului de sănătate mintală. Din echipă a făcut parte și expertul care coordonase aceeași transformare comunitară și în Austria.
Planul de acțiune detalia, printre altele:
- înființarea a 150 de centre comunitare de sănătate mintală (câte unul la 100.000-150.000 de locuitori);
- crearea de locuințe protejate pentru persoanele cu boli psihice cronice și de facilități pentru persoanele fără adăpost;
- campanii împotriva stigmatizării persoanelor cu boli psihice;
- schimbarea modelului de îngrijire, în sensul unei „evaluări multiaxiale a nevoilor sociale, psihologice și fizice ale fiecărui pacient”;
- colaborarea statului cu ong-urile și organizațiile de pacienți;
- echipe de teren care să facă vizite la domiciliu sau să se implice în rezolvarea situațiilor de criză.
Spitalele, fie generaliste, fie specializate urmau să aibă un număr de cel mult 35 de paturi de psihiatrie. Ar fi dispărut astfel noțiunea de spital mamut de psihiatrie: acestea urmau să fie divizate încât să acopere nevoile pe sectoare. Acest lucru nu s-a întâmplat nici în 2024.
Obregia, cel mai mare spital din țară, are 1.160 de paturi. Spitalul „Sf. Pantelimon” din Focșani are 728 de paturi, Institutul Socola din Iași – 870 de paturi.
Noțiunea de sector era împrumutată din legislația franceză, explică Vlad Stroescu, psihiatru care a lucrat într-un spital din Franța, înainte de a reveni în România.
„Ei au o lege din 1969, în care toată Franța a fost împărțită în sectoare psihiatrice (n.r. un sector are 70.000 de locuitori). Nu e bucățică din Franța să nu aibă un centru medico-psihologic, care are nu doar psihiatru, ci și o întreagă echipă socială, echipă de precaritate.”
Planul de acțiune a fost aprobat în 2006 de ministrul Sănătății, dar apoi „praful și pulberea s-a ales”, spune profesorul Prelipceanu, care a acceptat cu greu să poarte dialogul cu reporterul Snoop. S-a pensionat în urmă cu câțiva ani și e resemnat că nu va vedea sistemul psihiatric reformat cât trăiește. Are și o explicație.
Psihiatria comunitară nu e proiect politic din același motiv pentru care prevenția consumului de droguri nu e proiect politic.
„Pentru că investesc acum, dar rezultatele le văd abia în ciclul electoral următor, când vine dușmanul meu politic la guvernare și se laudă el.”
Cum a apărut Centrul Național de Sănătate Mintală (CNSM)
În avântul integrării europene, în 2006 au fost redactate normele pentru legea sănătății mintale din 2002 și ordinul de înființare a centrelor comunitare.
Ministerul lui Eugen Nicolăescu a creat și o instituție nouă: Centrul Național de Sănătate Mintală (CNSM), care urma să coordoneze reforma și politicile în domeniu. Instituția a pornit cu o echipă mică de cinci tineri specialiști.
Reforma psihiatriei urma să primească un buget de 300 de milioane de euro în perioada 2007-2014.
Potrivit lui Mugur Ciumăgeanu, care a participat la creionarea strategiei și planului de acțiune și a condus CNSM în primul an de funcționare, aceste fonduri urmau să acopere: construirea de noi structuri de îngrijire, instruirea profesioniștilor, programe anti-stigmă și implicarea beneficiarilor.
Bugetul era mult sub cele alocate în restul Europei pentru reforme similare. În Grecia, reforma realizată în anii ‘90 costase 10 miliarde de euro.
Chiar și-așa, finanțarea promisă nu a devenit niciodată realitate.
„În primul an de funcționare a CNSM, pentru că organismele europene monitorizau în continuare ce se întâmpla în România, au ajuns în sistem vreo 30 de milioane de euro. Părea că lucrurile merg bine.”
În 2008 bugetul CNSM a fost redus la 5% din valoarea stabilită la planificare. Echipa de la CNSM a demisionat după conflicte cu ministrul Nicolăescu, același care semnase planurile de reformă. „Voiam să facem ceva pentru sistem și, când am văzut că nu se poate, ne-am dus acasă”, spune Ciumăgeanu azi. De-atunci, de restul sumei angajate pentru dezinstituționalizare și reformă nu s-a mai pomenit nimic.
Timp de un an, centrul a fost închis de tot. După ce a fost redeschis în 2009, deși număra de trei ori mai mulți angajați, CNSM (devenit între timp Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog) nu și-a mai propus crearea de noi structuri de psihiatrie comunitară, motivând lipsa fondurilor.
În 2022, bugetul a fost de 525.000 de lei, deci 105.000 euro. Dar 90% din acești bani au mers pe cheltuielile salariale.
***
Acest articol face parte din seria „Un sistem în terapie”. Poți citi întregul dosar aici.