- Aceasta este povestea unui oraș ca multe altele din România, în care resemnarea colectivă și lipsa de inițiative care să ne aducă împreună stau în calea potențialului social.
- Chiar dacă oamenii se recunosc pe stradă, sentimentul de comunitate e știrbit de neîncredere și singurătate, care ne afectează sănătatea psihică și fizică. „Lipsa legăturilor sociale satisfăcătoare crește riscul bolilor cardiace cu 29% și al accidentului vascular cerebral cu 32%. De asemenea, singurătatea mai este asociată cu un risc crescut de anxietate, depresie și demență.”
- Un studiu din România arată că, „pentru un sfert dintre vârstnici, contactul social este aproape inexistent: vorbesc cu cel mult o persoană într-o lună, uneori chiar cu nimeni”.
- „Singurătatea este […] sentimentul de a nu fi văzut, auzit; de a fi invizibil, ignorat. Poți să te simți singur într-un context personal, dar și existențial. Poți să te simți singur la locul de muncă, față de guvernul tău, față de concetățenii tăi. Singurătatea poate fi personală, dar și politică” – Noreena Hertz, autoarea cărții Secolul Singurătății.
Pe strada principală din Călimănești trec zilnic zeci de mii de mașini. E parte din DN7, care leagă capitala României de vestul țării. Tot pe aici se plimbă Rodica*, dimineața și la apus. Astăzi poartă un batic din satin, în culori pastel. Să n-o tragă curentul. E miez de toamnă, frunzele cad continuu. Face pași mici printre ele, nu doar pentru că nu mai poate altfel. Unde să se grăbească? Acasă nu e nimeni. Singură își face focul din lemnele pe care i le-a cumpărat fiul când a fost în România. El e plecat de mulți ani în străinătate. Cei doi nepoți nu o vizitează și o sună rar. „Vecinii-s răi”, prietenii sunt la nouă kilometri și mulți ani distanță.
Pe Rodica o știu de astă-vară, când am văzut-o stând de vorbă cu vecinul meu, Doru. El e un pic mai tânăr decât ea, are 78 de ani și nu e la fel de singur – are o cățelușă și pisici pe care le iubește ca pe copiii lui. Era prima zi din festivalul Cântecele Oltului când stăteau la aceeași masă. Doru era vesel și aplauda fanfara care trecea prin fața lor. „Așa vreau să cânte la înmormântarea mea!”, a zis el, apoi a început să țină ritmul cu palmele. „Aplaudă și tu!”, i-a cerut Rodicăi, dar femeia nu a vrut. Spre deosebire de Doru, ea nu se înveselește ușor. Singurătatea i-a ajuns la os. După ce i-a murit soțul, a plecat din satul în care locuiau împreună și a ajuns aici, în buricul orașului Călimănești, unde nu și-a făcut prieteni. Cu Doru mai schimbă câte-o vorbă, dar nu simte relația ca pe o prietenie.
Nu mi s-a părut
Am crezut că mi se pare. Că sunt eu prea străină pentru orașul meu, în care m-am întors de mai bine de un an și de-asta mă simt singură. Până când am început să observ. O vecină iese zilnic la poartă, să mai schimbe un bună ziua, să vadă că viața încă foșnește dincolo de ușa ei. Măcar până la ora la care începe telenovela turcească. Doru se plimbă zilnic doar cu Melisa, cățelușa pe care a salvat-o după ce-a dat mașina peste ea, și hrănește cățeii fără casă de pe faleza Oltului. Am observat-o și pe femeia care strânge sticle din gunoaie, uneori însoțită de fiica ei. L-am văzut pe tânărul care se plimbă singur cu bicicleta de care are prins un caval. Pe Rodica. Și pe altele, alții, cărora le-am intuit singurătatea, dar asta nu m-a ajutat să-i abordez. Nu știam de unde să apuc discuția. Până când am decis să documentez – jurnalismul mă ajută să-mi justific dorința de-a comunica. Dar în fața unui reportofon pornit, nu toți au vrut să discute despre singurătatea lor. Pe lângă faptul că reporterii nu sunt o obișnuință pe aici, este un subiect mai degrabă tabu, rușinos. Și mulți s-au obișnuit fără conversații în care să se expună. Și mai e ceva. E greu să dobori ziduri interioare ridicate din cărămizi de pe vremea când se turna la Securitate.
„Oamenii se conectează de mii și mii de ani pe bază de vulnerabilitate”, spune psihoterapeuta Ada Popescu de la Psi8imal, o comunitate de psihologi care au dezvoltat și un proiect pentru vârstnicii care se simt singuri.
„Putem să avem oameni în jur, dar tot să ne simțim singuri. Să realizăm că nu ne putem conecta autentic, nu putem fi deschiși, nu putem fi complet sinceri și să simțim nevoia să purtăm o mască socială”, explică psihoterapeuta.
Cu cât e mai mic un oraș, cu atât e mai greu să dai jos masca. Asta e concluzia la care am ajuns eu, dar și alții care mi-au povestit cum a fost viața lor socială înainte să se mute într-un oraș mare. Acolo unde nu te știu toți, scade presiunea de-a juca rolul cu care i-ai obișnuit pe ceilalți. Șansele să fim autentici și să găsim oameni cu care să vrem să ne punem sufletele pe tavă se topesc repede în comunități mici.
„Am simțit de multe ori că trebuie să mă izolez. Nu aveam încredere să vorbesc, fiindcă există conceptul sfânt numit gura lumii. Toți se cunosc între ei, iar asta, în loc să apropie, mai mult distruge”, spune Irina*, care a crescut în mediul rural.
Singurătatea și lipsa de încredere
Oamenii sunt răi aici. Asta am auzit de când m-am mutat cu familia în Călimănești, în 2003. Mie nu mi se părea că e mai rău decât să fiu adolescentă în Râmnicu Vâlcea, unde locuisem până atunci. În Călimănești am auzit aceleași vorbe pe care le auzea orice fată care purta tricouri cu vedere la buric și avea prieteni mai mari. Mai târziu mi-am dat seama că acele vorbe nedrepte, lângă dorința părinților și a bunicii de-a nu fi vorbită de rău, mi-au făcut o colivie din care ieșeam ca scoasă din cutia cu valori și anxietate. Asta îmi dă bătăi de cap și astăzi.
Tot mare, departe de casă, am ascultat-o de multe ori pe bunica mea cum povestea la telefon despre vecinii care o înjură pentru o palmă de pământ, de fiul lor care a împins-o, de vecina care o jignește de câte ori o vede, de vecinii care otrăvesc pisici. Tot bunica a avut mereu grijă să cosmetizeze ce discută cu alții despre familia noastră. A simțit – și încă simte – că e cel mai bine așa.
„E foarte multă ură”, îmi spune o femeie care locuiește aici din anii ‘70. „Dacă face unul ceva…” și termină propoziția cu buzele întinse și sprâncenele ridicate. Înțeleg ce-a spus și Doru: că „nu sunt uniți oamenii, se pârăsc unii pe alții”. Tot el m-a avertizat că nu o să-mi găsesc prieteni în Călimănești.
Este singurătatea un efect a ceea ce pare a fi un eșec social? Sau e o cauză? Sau e și una, și alta? Un studiu din 2021 sugerează că persoanele care au mai puțină încredere în ceilalți pot dezvolta un sentiment de izolare sau se pot feri de relații. Ambele duc la senzația că ești singur pe lume. Și invers e valabil: singurătatea poate scădea încrederea în ceilalți.
În 2018, scriitoarea și jurnalista Claudia Hammond a lansat la BBC Experimentul singurătății, la care au participat 55.000 de oameni din toată lumea. Dintre respondenții care au spus că se simt mereu sau deseori singuri, mulți au recunoscut că aveau un nivel mai scăzut de încredere în ceilalți. Deși cei care suferă ar putea avea o înțelegere mai profundă a suferinței emoționale a altora, anxietatea care vine la pachet cu neîncrederea îi împiedică să-și facă prieteni, a mai concluzionat studiul.
Rodica nu are nici măcar o pisică să-i țină de urât. Nu vrea să-și supere vecinii despre care simte că îi găsesc nod în papură orice ar face. A treia oară când vorbim, o întreb dacă vrea să facem schimb de numere, să ne bem cafeaua împreună. Stă pe gânduri, apoi spune: „Lasă, că ne vedem noi pe aici”. O întreb dacă ar prefera să îi dau numărul bunicii mele, că sunt mai apropiate de vârstă. Refuză fără să stea pe gânduri.
| Un studiu făcut de Asociația Niciodată Singur arată că „3 din 5 seniori din România declară că se simt singuri, iar 1 din 7 resimte un grad ridicat de singurătate. Pentru un sfert dintre vârstnici, contactul social este aproape inexistent: vorbesc cu cel mult o persoană într-o lună, uneori chiar cu nimeni”. |
De ce e rea singurătatea pe care n-o alegi? Pentru că ne îmbolnăvește psihic și fizic. Ne bagă-n depresie, ne taie pofta de mâncare, ne face mai predispuși la dependențe de alcool și alte substanțe, ne aduce gânduri suicidale – așa cum arată mai multe studii.
Pe cont propriu
Nae, un om pe care-l știu de când a încercat să crească oi în centrul orașului, mă întreabă într-o seară de ce sunt singură. Nu simt greutatea aceleiași întrebări venite din alte guri. Pare îngrijorat, nu gata să mă trimită la măritiș. El trăiește, mănâncă și se plimbă singur. Se simte principalul responsabil pentru singurătatea cu care s-a obișnuit la 67 de ani. „Am avut femei care mi-au vrut binele, dar n-am ascultat”, spune cu zâmbet resemnat. „Pe mine mă consider vinovat”, zice când îl întreb dacă nu cumva singurătatea lui e și din cauza altora. Și adaugă: „Crezi că ești tânăr, că ești în putere, și apoi pac!”, apoi continuă cu optimismul pe care i-l știu dintotdeauna: „Dar dacă știi să-ți faci viața, nu ești singur. Eu, că vorbesc acum cu tine, consider că nu sunt singur”.
Faptul că poate să iasă din casă îl ajută mult. „Prietenii mi-au cam murit”. I-au rămas cunoștințele. În plimbările lui cu mâinile prinse la spate, intră în vorbă cu cine trece pe stradă. Uneori nu are noroc, ca în după-amiaza în care îl însoțesc să ia apă de izvor și vrea să afle de-al cui e un bărbat care așteaptă să i se umple sticla. Omul n-are chef de discuții, dar Nae nu se supără.
Nu toți oamenii singuri sunt ca el. Cu cât e mai apăsător sentimentul că ești al nimănui, cu atât devii mai sensibil la respingere. „Imaginați-vă că începeți o conversație cu cineva într-un magazin și acea persoană nu vă răspunde – dacă vă simțiți extrem de singur, s-ar putea să vă simțiți respins și să vă întrebați dacă este ceva în neregulă cu voi”, a scris Claudia Hammond într-un articol, după ce-a finalizat Experimentul Singurătății.
Mulți dintre cei care nu mai au conexiuni umane satisfăcătoare, dar au conexiune la internet, își alină singurătatea pe rețele sociale. Însă efectul e invers decât cel dorit. Un studiu făcut de cercetători din cinci țări sugerează că persoanele care folosesc rețelele sociale pentru a-și menține relațiile se simt mai singure decât cele care le folosesc din alte motive. Și alte studii indică aceeași problemă.
La nivel global, unul din șase oameni este afectat de singurătate, arată un raport din 2025 al Organizației Mondiale a Sănătății. Cel mai rău e la tineri și la cei care n-au destule resurse materiale.
Recomandări medicale de activități socio-culturale pentru sănătatea mintală
Riscurile pe care le implică deprivarea materială și izolarea, care vin deseori la pachet cu singurătatea și sentimentul de neputință, sunt cunoscute de multă vreme în lumea medicală, dar doar puține țări iau măsuri în acest sens. Una dintre cele mai eficiente a fost implementată prima oară în Marea Britanie în 2019, aceeași țară în care există, din 2018, și un ministru al singurătății. E vorba de sistemul de social prescribing – recomandări de activități socio-culturale care completează actul medical.
Medicii de familie prescriu pacienților activități care pot îmbunătăți sănătatea mintală. Grădinărit comunitar, grupuri de suport, cercuri artistice sau organizații neguvernamentale care-i îndrumă pe cei afectați de sărăcie sunt doar câteva exemple. „Multe dintre lucrurile care ne afectează sănătatea și bunăstarea nu pot fi tratate doar de medici sau cu medicamente – cum ar fi singurătatea, izolarea sau stresul cauzat de probleme legate de locuință sau datorii. Acest tip de recomandări sunt o modalitate de a conecta oamenii la sprijin non-medical, pentru a aborda aceste probleme și alte nevoi nesatisfăcute”, scrie pe site-ul Academiei Naționale pentru Prescripții Sociale din Marea Britanie.
Și în alte țări s-a oficializat această practică. În România, Consiliul Economic și Social (CES) a făcut un studiu care arată care sunt beneficiile unor astfel de „rețete” socio-culturale eliberate chiar de medici, dar și piedicile în calea prevenției (click pentru detalii)
În Canada, „activitățile recreative și consilierea fac parte integrantă din prescripțiile socio-culturale, iar evaluările au arătat o reducere a utilizării medicamentelor anxiolitice și antidepresive la peste 65% dintre participanți”, se arată într-un studiu al Consiliului Economic și Social din România (CES) din 2024.
În studiul CES se discută beneficiile pe care le-ar putea avea recomandările de activități socio-culturale în țara noastră și piedicile existente. Una dintre cele mai mari probleme este lipsa personalului medical, care accentuează și problema lipsei de prevenție medicală. Sute de localități din mediul rural nu au medici de familie, iar jumătate din cei care mai profesează în acest domeniu au peste 60 de ani.
Dacă în România ar fi destui medici, care să ofere și recomandări socio-culturale, mortalitatea prevenibilă ar scădea, conform studiului CES. „Aproximativ 45% dintre decesele din 2019 au fost cauzate de comportamente de risc precum sedentarismul, consumul de alcool, fumatul și o alimentație nesănătoasă (OECD, 2023).
Programele de activitate fizică, educația pentru sănătate și terapiile prin artă pot preveni și reduce comportamentele de risc și, implicit, presiunea asupra sistemului de sănătate, indică același studiu.
Livia Boțic, medic de familie în Călimănești, spune că nu a auzit de social prescribing, dar i s-ar părea o idee bună. În același timp, se întreabă ce le-ar putea recomanda pacienților ei să facă în orașul acesta sărac în activități sociale.
Frica de a pierde oameni în „lupte” politice
Am rămas cam 7.000 de locuitori în orașul-stațiune care miroase a ou clocit în preajma izvoarelor minerale și unde oameni din toată țara vin să se scalde în apele fierbinți izvorâte din adâncuri. De la distanța vizitelor turistice, pare că e un loc bun de tras pe dreapta, poate chiar pentru toată viața. Pentru unii dintre băștinașii care n-au plecat, frumusețile de care se bucură turiștii sunt umbrite de munții care au devenit ziduri. Dincolo de ei, e lumea pe care o văd la televizor. Sau pe internet. O lume pe care o privesc cu convingerea că trebuie să fie mai bună decât tot ce-i aici. Când fețele nu le sunt luminate de ecrane, plimbările sunt principala activitate în timpul liber. Doar unul din cei 15 localnici cu care am vorbit merge la piscinele cu apă termală sau la terasele cu mici, bere și muzică populară.
Eu ies la plimbare aproape în fiecare seară. Uneori nu am chef să merg aproape cinci kilometri până la cimitirul mănăstirii Cozia, unde e înmormântat tata, așa că dau o tură de Ostrov, singura insulă locuibilă de pe un râu din România. Odată nu era interzis să te bucuri pe Ostrov, unde au fost un ștrand și un cazino cu popicărie. Acum au mai rămas doar o mănăstire de măicuțe și multe reguli legate de ce n-ai voie să faci și ora la care trebuie să părăsești bucata de pământ din mijlocul Oltului.
– Singură?
– Nu sunt singură! Sunt cu copacii, cu păsările, îi răspund într-o seară de vară unui alt cunoscut curios de ce ies neînsoțită la plimbare. Zâmbește larg. Cred că seamănă cu ce spune el des, că „mai bine hrănești un animal decât un om”. La fel ca Doru, are grijă de patrupezii de pe stradă.
Dacă discutăm politică, se rupe repede firul. L-am auzit de mai multe ori cum spunea furios că țara a fost distrusă de hoți. Când mi-a spus în cine își pune speranța pentru mai bine, nu mi-am împărtășit fricile politice. Era perioada electorală în care România stătea să se rupă în două, iar eu mă întorsesem de puțin timp acasă și plănuiam să stau. Multe fețe nu le mai recunoșteam, așa că mă temeam să pierd un om care mă știe de mică, i-a fost prieten lui tata, care îmi răspunde zâmbind la saluturi și cu care împart grija pentru animalele străzii. Încă am aceeași reținere, cu mai mulți oameni de aici. Măcar să am pe cine saluta, dacă nu am cu cine împărți pagina, îmi spun. Însă și asta îmi adâncește singurătatea.
Să nu dezbat politică, de teamă că pierd șansa la a mă simți parte din comunitate, e ceva ce n-am trăit în București, Cluj sau Paris, pe unde am locuit până să mă întorc acasă.
Autoarea cărții „Secolul singurătății”, Noreena Hertz, spune într-un interviu:
„Singurătatea este dorința de conectare, intimitate, companie și sentimentul că nu este satisfăcută. Este, de asemenea, sentimentul de a nu fi văzut, auzit, de a fi invizibil, ignorat. Poți să te simți singur într-un context personal, dar și existențial. Poți să te simți singur la locul de muncă, față de guvernul tău, față de concetățenii tăi. Pentru mine, singurătatea poate fi personală, dar și politică”.
Sistemul sărăcie
Politică este și singurătatea Mihaelei, una din puținele femei rome din Călimănești. Are 52 de ani, patru clase și pe Adina, fiica cea mică pe care încearcă s-o țină pe drumul vestit să ducă departe și să-ți dea parte în societatea asta. Adina e în clasa a treia, e curioasă de tot ce mișcă și are o mare pasiune: peștii. Vara trecută, când a împlinit nouă ani, ne-am plimbat cu barca și a vorbit întruna despre lumea subacvatică a Oltului. Una din marile ei dorințe e să pescuiască la copcă. Mi-a cerut de mai multe ori telefonul, să se uite la filmulețe cu o fată care deja face asta.
Adina vede în mine o prietenă. Ea a inițiat prima discuție, într-o zi în care mergea în spatele tatălui ei pe faleza Oltului. El bea dintr-o bere și vorbea nervos la telefon, ea făcea piruete. S-a oprit să mă aștepte și m-a luat la întrebări. De atunci vine spre mine cu brațele deschise și mă sună de pe telefonul mamei sau al bunicii ei. Când vorbim, variază între tu și dumneavoastră și uneori îmi spune secrete.
Întoarse de pe barcă, ne-am așezat la masa la care erau părinții reuniți de ziua ei, bunicii din partea tatălui și o vecină în vârstă. Niciun copil. Pe masă erau fripturi, mici, cârnați, un tort, toate luate de Mihaela din ajutorul social de 400 de lei și banii făcuți din măturat, menaj, reciclat sticle, curățat ceara lumânărilor de la Mănăstirea Cozia și îngrijit un bătrân – tatăl uneia dintre femeile despre care spune că-i sunt „ca mamele și ca surorile”.
Când vorbim despre singurătate, Mihaela spune că nu o simte datorită prietenelor. Apoi povestește despre concubinul care o dă afară din casă când se îmbată. Politic vorbind, e singură. În Călimănești nu există un centru pentru victime ale violenței domestice. Cel mai apropiat e în Râmnicu Vâlcea, la 18 kilometri distanță. Iar rasismul e tot aici. Mihaela visează la o locuință socială pe care s-o împartă doar cu Adina, aproape de școala ei, „să nu mai vadă fata doar ceartă și balamuc”.
„Singurătatea este o problemă sistemică. Ține de societate, de oameni, de valori, de comunități, de stat, de cultură, de sănătate fizică, de sănătate mintală”, spune psihoterapeuta Ada Popescu. În ceea ce privește oamenii care n-au resurse sociale, dar nici materiale, singurătatea e cu atât mai complicată. Regiunea Sud-Vest Oltenia se află printre cele mai sărace din România, potrivit datelor INS și Eurostat.
În lumea academică se vorbește despre „dreptul împotriva deprivării sociale”. Anca Gheaus, o filosoafă din România care predă la Universitatea Central Europeană din Viena, scrie într-o lucrare:
„[…] Deoarece relațiile în care există suficientă conexiune emoțională sunt esențiale pentru sănătatea fizică și mentală și, prin urmare, și pentru menținerea autonomiei, ele sunt necesare și pentru a asigura diverse drepturi ale omului. În acest caz, nevoia de suficient contact emoțional este considerată un drept social al omului, pe care Kimberley Brownlee l-a numit dreptul împotriva deprivării sociale”.
Kimberley Brownlee este o filosoafă din Canada care s-a aplecat mult asupra conceptelor precum singurătate, apartenență și drepturi umane. A scris despre singurătate ca fiind și un efect al inechității sociale. „Nedreptatea accesului social ne neagă accesul la resursele sociale de care avem nevoie pentru a ne asigura siguranța, subzistența și stabilitatea emoțională, precum și multe alte lucruri care fac ca viața umană să merite să fie trăită.”
În Călimănești e ca-n toată provincia României, mai greu cu banii. Avem magazine și restaurante cu prețuri de stațiune. Un drum până la Râmnicu Vâlcea costă 15 lei cu microbuzul. Cel mai ieftin bilet la piscinele termale era 35 de lei astă-vară. Salariile și pensiile majorității sunt prea mici pentru prețurile astea. Conform ultimelor statistici publicate de Primăria Orașului Călimănești, doar jumătate din populația orașului o reprezintă salariații, iar majoritatea lucrează în turism și în comerț. Cei mai mulți sunt plătiți cu salarii minime. Însă nu toți localnicii văd asta ca pe o problemă.
– Dacă vrei bani, trebuie să-ți mai iei un job, mi-a spus unul din cei care e convins că viața poate fi foarte bună și aici. El n-a plecat niciodată din oraș și are o mică afacere de familie în piață. Nu crede în sărăcie, crede că oamenii nu vor să le fie mai bine.
– Dar nu crezi că ar fi mai ușor dacă veniturile ar fi mai mari sau măcar prețurile mai mici? l-am întrebat.
– Uită-te în jur, sunt bani în oraș, a continuat.
– Cine îi are? Oamenii care lucrează în turism și-n magazine nu au, am încercat să-mi susțin punctul de vedere. Degeaba. Era convins că oamenii trebuie să muncească mai mult.
Printre cei care știu că sărăcia nu e vina lor este Nuța, o femeie de 82 de ani care a rămas văduvă de două ori și are o pensie de 1.500 de lei. Știe că nu din cauza ei trebuie să-și vândă florile și pătrunjelul din grădină ca să trăiască, ci din cauza celor care nu i-au calculat bine vechimea. E supărată pe guvernanți, dar cum ei n-o văd, îi vede ea pe alții, arătați cu degetul în ultimele campanii electorale. Refugiații ucraineni sunt printre cei pe care Nuța îi consideră vinovați acum că prețurile sunt prea mari, că viața e prea grea.
Tendința de a îmbrățișa ideologii extremiste și mișcări de falsă apartenență a celor care se simt neglijați de politicieni nu e o temă nouă. Filosoafa și istorica americană Hannah Arendt a scris în 1951, în „Originile totalitarismului”, despre cum alienarea, izolarea sau neglijența ne fac mai deschiși la ele.
Într-un interviu pentru Spotmedia, economista și scriitoarea Noreena Hertz a spus că a vrut să înțeleagă de ce oamenii din mai multe țări votau politicieni extremiști. A observat că majoritatea se simțeau izolați și invizibili. „Atunci când suntem singuri, avem tendința de a vedea lumea ca pe un loc mai ostil și mai amenințător. […] Politicienii de extremă dreaptă speculează asta, vorbind despre acest sentiment de neapartenență și promițând: poți fi alături de noi, în vreme ce ceilalți oameni, cei groaznici, care te amenință, vor fi îndepărtați. În diferite țări se aleg ținte diferite, fie că sunt imigranți, fie că sunt femei, fie că sunt oameni de culoare”.
La ultimele alegeri prezidențiale și parlamentare din România, țintele au fost mai ales persoanele din comunitatea LGBTQ+, refugiații și imigranții.
| La prezidențialele din noiembrie 2024, Călimănești a fost câștigat la limită de Marcel Ciolacu în fața lui Călin Georgescu. În confruntarea George Simion – Nicușor Dan, orașul a votat însă cu Dan (51,25%), deși liderul AUR a câștigat județul, conform datelor AEP. |
A fost odată
Înainte ca internetul să devină vizorul prin care ne uităm cel mai mult la ce se întâmplă în lume, chiar și în imediata vecinătate, oamenii se adunau, se vedeau și vorbeau mai mult. Nu doar la piață, la biserică sau pe câte-o bancă. Odată, în clădirea de peste drum de parcul central, renovată doar pe partea în care se află biblioteca A. E. Baconsky — și lăsată cu tencuiala scorojită în partea locuită — erau un cinematograf și o sală de dans.
Doru povestește ce frumoase erau serile de dans, mai ales că era și priceput. Timp de 25 de ani a fost dansator într-un ansamblu popular, mergea în turnee, uneori juca cu trupe din țară aici, la el acasă. Cu drag își amintește și de copilărie. Pe când Oltul avea plajă și valuri, cel mai mult îi plăcea vara, când rostogolea cauciucuri de mașini din oraș până în satul Păușa (la patru kilometri de casa lui), apoi le punea pe apă, se urca pe ele și plutea înapoi până la Ostrov, unde admira femeile întinse la bronzat. „Seara se ieșea la promenadă, nu aveai loc de oameni”.
De atunci și până acum, Doru a văzut cum i se îngroapă amintirile cu fiecare loc schimbat. Îi plăcea mai mult arhitectura podului vechi care lega insula Ostrov de oraș și îi e dor de copacii seculari.
Față de alte stațiuni din România, în Călimănești au fost salvate mai multe clădiri istorice — gara, vilele cu arcade, hotelul central sau Mănăstirea Cozia sunt printre ele. Altele au dispărut, cum este cazinoul de pe insula Ostrov; sau au fost abandonate, cum e fosta Casă a Scriitorilor, în curtea căreia a funcționat un ștrand în anii 2000, vizavi de hotelul central. Se văd din strada principală piscinele golite de apă și umplute de frunze uscate, în care în vara lui 2024 au crescut doi căței pe care Doru îi hrănea în fiecare dimineață și seară. Cel mai bun prieten i-a murit tânăr, la 30 și-un pic de ani. De atunci n-a mai găsit altul pe care să-l simtă ca pe un frate. S-a gândit să plece într-un oraș mare, dar i s-a îmbolnăvit mama și-a rămas să o îngrijească. S-a însurat la aproape 50 de ani și a divorțat repede. Singurii copii sunt animalele lui.
Călimănești era mai plin de viață și când eram eu adolescentă. Oficial, populația avea cu vreo 2.000 de locuitori mai mult. Eram mulți copii. După școală și în vacanțe ne strângeam pe terenurile de sport ale școlii și liceului, să jucăm handbal, tenis sau miuța. Dar cel mai mult stăteam într-un părculeț, aproape de piață. Spărgeam semințe, plănuiam ieșiri la discotecă. Aveam trei localuri în care puteam să dansăm seara. Acum nu mai e niciunul. Singurii care mai dansează pe aici sunt turiștii de vară, la una din terasele din Căciulata, și câțiva copii duși de mână sau cu mașinile de părinți, la Casa de Cultură. Aici mai sunt organizate spectacole de teatru, lansări de carte și vernisaje. Dar tot se simte lipsa unor locuri sau activități unde să ne adunăm pur și simplu, să stăm de vorbă sau să jucăm ceva.
La parterul unui bloc din centrul orașului e clubul seniorilor, dar e închis mai tot timpul. Niciunul din cei cu care am vorbit nu vrea să meargă acolo. Câțiva nici nu știau că există. Unii seniori preferă să se adune în piață, înainte de ora închiderii, să joace șah pe un carton desenat. Sunt toți bărbați.
Unele femei – mai ales cele care stau la bloc – se adună pe câte o bancă, în spatele puținelor clădiri de apartamente. Altele se așază singure pe băncile de la stradă.
„Ce să fac, mamă? Dacă stau toată ziua în casă o iau razna”, îmi spune deseori Nina, vecina care iese în fața porții de câteva ori pe zi, să se uite la oameni. E văduvă, iar fiica și nepoata locuiesc în alt oraș. Înainte să iasă la pensie, a avut laboratorul ei de cofetărie în Castelul Cantacuzino — o vilă construită la sfârșitul secolului XIX căreia istoria i-a schimbat soarta de multe ori, până când a abandonat-o. Acum veghează dintre copaci, deasupra drumului principal din oraș și își așteaptă restaurarea promisă de un investitor privat. Nina povestește despre vila Cantacuzinilor cu tristețe. Sub tavanele ei înalte, acum crăpate, au rămas multe din amintirile ei. Trecutul plin de oameni și activități îi ține în viață speranța unor timpuri mai bune.
Mă întreb dacă Nina și alți oameni singuri, cărora trecutul le e mai drag ca prezentul, trăiesc ce spunea autorul și psihanalistul jungian, Robert A. Johnson. El a identificat trei tipuri de singurătate. Una e orientată spre trecut: rămânem mai singuri cu fiecare loc și om care se schimbă sau se duce.
Celelalte două tipuri identificate de Johnson sunt singurătatea existențială – care vine dintr-un sentiment de deconectare de lume, de sens – și cea orientată spre viitor. Aceasta este ca o dorință profundă pentru ceva ce îți imaginezi că va fi mai bun și va umple golul pe care-l simți din cauza singurătății din prezent.
Ce își imaginează Nina că ar fi bine să existe pentru ea în oraș? Un grup de suport pentru văduve.
„Poate că fericirea e în altă parte”
Alex zis Lise o să facă 33 de ani de Ziua Îndrăgostiților. E din Păușa, un sat din Călimănești mărginit de pădure, considerat cartier acum. Când era mic, în zonă se organizau multe tabere pentru copii. Când nu erau taberele, prin jurul lui erau ceilalți pui de săteni cu care a crescut. Ei au plecat, el nu. Clădirile în care veneau și fete de peste tot – pe care Lise le mințea că e mai mare – sunt în paragină acum. Nu are mulți prieteni, iar despre cei pe care-i are spune că nu sunt acolo așa cum își imaginează că ar fi un prieten adevărat.
Alex își petrece verile la muncă, printre turiști. E bucătar. Ultimul job a fost la o terasă din Căciulata, dar nu era mulțumit de colectiv. „Vorbe aiurea, bârfe, ciudă.” În timpul liber e artist. Cântă la caval și compune melodii hip-hop în care poți recunoaște frustrarea omului neînțeles. Scrie și poezii despre natură, Dumnezeu și egalitate între specii. Face și tatuaje – de curând și-a cumpărat unelte și piele falsă, să exerseze până când prinde încredere și clienți. În rest se dă cu bicicleta pe străzile, aleile și pe înălțimile dimprejurul orașului. Uneori merge cu Toni, unul din tovarășii de două roți. Alteori cu Baldur, un cățel roșcat, mic, pe care l-a adoptat. Însă cel mai des se plimbă singur.
„Uneori e mai bine singur. Pentru că singur îți rezolvi problemele, de la tine pornește tot. Te lovești, toată lumea vine cu pansamente, te coase, te operează, dar nimeni nu poate simți durerea pe care o simți tu”, spune Lise.
Spre deosebire de ceilalți cu care am discutat despre singurătate, Lise o îmbrățișează și o folosește creativ. În bucătărie, în versurile și în muzica lui, iar mai nou în tatuaje. Uneori se gândește la ce-i spune des tatăl lui: că i-ar prinde bine o parteneră de viață. Cea mai lungă relație a lui a fost de trei luni.
„E și un vers dintr-o melodie. Poate că fericirea e în altă parte”, spune el. Însă nu prea călătorește prin alte părți. I-ar plăcea mult să o facă, de-asta și-a tatuat și o dubă hipioată pe un picior. Vrea să vadă măcar țara, dacă nu lumea. Pe lângă curiozitatea de-a afla cum e viața în alte părți, spune că „vreau să călătoresc ca să mă întorc și să mă întrebe lumea ce mai fac”.
Până atunci, își dorește mult să ajungă la niște festivaluri de muzică. „Să cunosc, să văd, bă, poate mai sunt și alții ca mine…”
De la ultima discuție cu Lise, la sfârșit de octombrie, a cunoscut pe cineva cu care pare fericit în poza de lângă bradul împodobit.
„Nu avem cum să ne găsim”
Este singurătatea la fel de răspândită și-n alte orașe mici? Asta am întrebat pe un grup de social media menit să aline singurătăți de tot felul. Membrii se confesează cu probleme diverse, cer sfaturi sau ajutor când au nevoie să se calmeze și să fie ascultați la telefon. Am primit 15 răspunsuri, unele în privat. Toate de la tineri sub 30 de ani, toate negative vizavi de viața în comunitățile mici. Cel mai mult au vorbit despre teama de gura lumii și despre cum nu e ușor să găsești oameni cu care să fii pe aceeași pagină, mai ales dacă ai o personalitate introvertită sau ai pasiuni diferite de ale celorlalți.
Printre cei care mi-au răspuns e și Tina, care are 27 de ani și visează să aibă o patiserie și o școală culinară. Locuiește la doar 18 kilometri de Călimănești, în Râmnicu Vâlcea, unde simte „cum efectiv îmi moare flacăra, dacă nu plec de aici mai repede”. Își dorește ca orașul să aibă mai mult de un local deschis și după orele 22:00, să existe fonduri pentru ateliere de creație, oportunități de voluntariat cu copii nevoiași și alte resurse care să-i facă pe tineri să rămână.
Am rugat-o să-mi răspundă la câteva întrebări și și-a scris povestea. O publicăm integral (click pentru detalii):
„Râmnicu Vâlcea este un oraș în care persoanele în vârstă sunt predominante, iar tineretul ori a plecat din oraș, ori din țară. Din păcate nu am avut oportunități ca să pot pleca și eu, așa că mă uit la toți prietenii mei din afară sau din orașele mari în timp ce eu am rămas în urmă. Nu am dus-o prea bine financiar în familie, așa că oportunități nu prea au fost, iar după ce mi-am pierdut tatăl de cancer, a devenit și mai rea situația din punct de vedere financiar.
Vreau să mă simt utilă, și dacă muncesc, asta îmi aduce un beneficiu. Să pot menține o chirie, niște timp liber pentru dezvoltare personală. Vreau să fie mai mulți tineri și poate oamenii sa fie mai moderni, nu știu cum să explic. Ideea e că eu sunt fată trans, și comunitatea LGBTQ+ de aici este ZERO, nu există. Dacă aș putea începe tranziția în orașul ăsta fără să știu că într-o săptămână se află în tot orașul, ar fi minunat. Deci da, nici nu prea pot să mă expun așa cum sunt eu cu adevărat. Pe lângă faptul că îmi pierd orice chef de a mai trăi pentru că simt că stagnez, nu sunt nici eu, cea autentică. Mă deprimă.
Nu prea comunic cu cei pe care nu-i cunosc, mereu am ales să stau în banca mea și să nu mă bag în seamă inutil. Deși aș putea să mă împrietenesc cu oamenii dacă aș vrea, știu că mentalitatea aici este relativ conservatoare și nu-mi pune mintea la contribuție. Discuțiile sunt banale și le evit. Toți prietenii mei au plecat, am o mână de oameni cu care vorbesc regulat, mai mult sau mai puțin. Am avut o experiență traumatizantă și mulți m-au lăsat să mă descurc cu ea singură, așa ca nu mai am aceeași încredere în oameni.
De doi ani am început să ies iar la întâlniri și este groaznic ce se întâmplă. Oamenii se sperie când te implici, când îți dai interesul și când le oferi timpul tău, și mai nou asta arată că ești disperată. Situationships, unicorns, ons, threesomes, ăsta e iadul pentru mine. Am căutat mereu umanitatea din oameni și o găsesc din ce în ce mai greu. Și uneori cand o găsesc parcă este în cantități mici. Și amalgamul ăsta pe mine automat mă face să mă izolez și să mă îngrop într-o singurătate d-aia dureroasă, unde nu vrei să te regăsești, dar alternativa de a fi judecată sau de a ți se frânge inima este și mai rea.
Mi-aș dori să fie mai mult de un local care să nu se închidă la 22:00, să fie diversitate de locuri unde să mergi să poți socializa, nu doar un singur local, McDonald’s sau un non-stop unde se adună toți dubioșii. Domeniul artistic să fie mai respectat, să fie fonduri pentru ateliere de creație, să fie oportunități de voluntariat pentru copii nevoiași (ceea ce ador să fac), poate să fie și niște resurse prin care tineretul să fie ajutat în a decide să rămână aici, nu doar să plece. Și bineînțeles, deja mă duc în domeniul SF, dată fiind țara în care trăim, dar o comunitate a persoanelor queer de aici ar fi minunată pentru sănătatea mea mintală și a celor ca mine care sigur mai sunt pe aici, dar nu avem cum să ne găsim”.
Ce putem face în orașele noastre mici
Povestea Tinei este grăitoare pentru singurătatea extremă, iar ideile ei sunt valoroase pentru orice oraș sau sat. Pentru a le pune în practică, e nevoie de autorități publice sau de spații private care să le susțină. Una din preferatele mele se întâmplă de un an în București (și mai nou în Cluj) și e organizată de Ionuț Tecuceanu. Se numește Seara de Poveste și e despre oameni obișnuiți care împărtășesc cu alții povești din viața lor, pe teme diferite la fiecare ediție. Eu am participat la cea care avea ca temă Adolescența. Am fost cinci povestitori în acea seară și am împărtășit ascultătorilor despre iubiri neîmplinite și necazuri din perioada adolescenței, ceea ce ne-a făcut să râdem și să ne întristăm, dar mai ales să simțim câte avem în comun.
Tot în zona poveștilor e și Story Circles, un concept creat în jurul nevoii de-a ne asculta unii altora problemele și de-a căuta soluții împreună. În Sacramento, un astfel de grup a fost organizat pentru a dezbate criza locuirii. Cel mai bine funcționează cu 8-10 participanți. Față de Seara de Poveste, unde există și un public, la Story circles fiecare participant împărtășește ceva pe tema respectivă, în timp ce restul ascultă fără să întrerupă. La sfârșit, un moderator invită la reflecție: ce i-a atins, ce sentimente au trăit ascultând și care sunt punctele comune.
O altă idee pentru a combate singurătatea – de data aceasta doar pentru cei mai în vârstă – vine din Marea Britanie. În Gateshead, un oraș de aproape 200.000 de locuitori, există un club unde poți intra dacă ai minimum 65 de ani. A fost ideea unei femei trecute de 70, ca să îi ajute pe alții ca ea să se simtă mai puțini izolați. I-a ieșit. Vârstnicii vin să danseze pe muzică dată tare ca-n orice club și să își facă prieteni.
Anul acesta, în Călimănești s-au întâmplat două campanii de sterilizări gratuite, ceea ce a adunat mai mulți localnici să prindă pisici și câini fără adăpost, apoi să-i elibereze.
Singurul eveniment care ne aduce împreună an de an, timp de trei zile în august, este Festivalul Cântecele Oltului. Însă acolo nu suntem văzuți, ci îi vedem noi pe dansatorii și cântăreții de muzică populară de pe scenă. Partea cea mai frumoasă la festival sunt horele, în care oricine e binevenit și nu te ceartă nimeni dacă nu nimerești pașii, iar uneori, un om zâmbitor îți arată cum să-i faci.
În restul zilelor din an, nu prea ne adună nimic în afară de spectacolele de la Casa de Cultură, unde – la fel ca la festival – suntem doar spectatori. Fără inițiative locale care să ne aducă împreună, să facem proiecte comunitare, cum putem să combatem neîncrederea, să ne găsim prieteni și sentimentul că aparținem comunității noastre?
Așa cum explică și psihoterapeuta Ada Popescu, cu cât suntem mai în vârstă, cu atât e mai dificil să ne împrietenim.
„Pentru că nu mai avem puncte de pornire. Dacă nu ne-am împrietenit la facultate, nu ne-am împrietenit la locul de muncă, nu ne-am împrietenit la sală, nu ne-am împrietenit pe munte, unde să ne împrietenim? Oamenii vor să aibă prieteni, își doresc să aibă relații, dar dacă tu sau altcineva s-ar duce acum pe stradă și i-ar spune unui om: Hei, n-am niciun prieten, vrei să fii prietenul meu? Ar fi un moment de vulnerabilitate foarte mare, care e rar”.
La vârste adulte, cele mai multe relații se formează (și se păstrează) pe baza reciprocității. Oamenii cu care am discutat mai schimbă între ei o farfurie de mâncare, se ajută la tăiat lemne sau cu chestiuni birocratice. Uneori stau împreună la aceeași masă, la cârciuma unde oamenii beau, iar pisicile și câinii străzii mănâncă.
Până când o să prindem curajul de-a spune că avem nevoie de un prieten, copiii continuă să facă primul pas – așa cum a făcut fiica Mihaelei cu mine. Chiar dacă i se pare că sunt bătrână, pe Adina n-o deranjează. Păcat că în Călimănești nu mai sunt mulți copii de la care să învățăm prietenia.
Articolul a fost realizat cu ajutorul bursei Superscrieri Snoop pe tema „Sănătate mintală în România”, acordată în memoria jurnalistei Iulia Marin. Textul apare și în publicația locală zinedevalcea.ro.
Editoare: Alexandra Nistoroiu, Iulia Roșu
Fotografii: Oana Moisil
Video: Oana Moisil, Bogdan Dincă