- La o prevalență a bolii de 1%, conform unor studii internaționale, în România ar fi în acest moment aproximativ 190.000 de oameni cu tulburare de personalitate borderline.
- În octombrie 2024, Snoop a lansat „Un sistem în terapie”, o serie de jurnalism în profunzime care radiografiază problemele din sistemul de sănătate mintală din România și spune poveștile celor pentru care acesta ar trebui să funcționeze.
Imaginează-ți că te afli într-un aeroport imens împreună cu mama ta, care te ține de mână. Ești mic, mic de tot, iar în jurul tău roiesc mulți oameni mari, despre care nu știi nimic, așa cum nu știi nimic nici despre locul în care ești și unde nu ai mai fost niciodată. Deodată, mulțimea agitată pornește ca teleghidată într-o direcție anume, iar tu te pierzi de mâna mamei tale. N-o mai zărești în puhoiul de lume. Mama nu te strigă. Nu te caută. Rămâi pierdut, singur și vulnerabil, iar o teamă adâncă te rupe de realitate și te face să te ghemuiești pe podea, așteptând pe cineva care nu mai vine. Oare te-a abandonat? Oare a plecat fără tine?
Imaginează-ți că ai putea trăi un astfel de scenariu, cu astfel de senzații, în fiecare moment al fiecărei zile. Aşa arată viața unei persoane cu tulburare de personalitate borderline.
Notă: Textul conține referiri la automutilare și tentative de suicid.
Abandonul
Ana* e în a treia săptămână din clasa a treia. Dacă o cauți cu privirea în sala de clasă, e copilul cu părul creț și negru, strâns în cozi de pompoane. Are ochii verzi ca frunzele de pelin și zâmbetul știrb de doi dinți de lapte. Azi e marți și i se pare că trăiește cea mai frumoasă zi a vieții sale, pentru că niciodată nu s-a descurcat așa de bine la ore. Abia așteaptă să ajungă acasă și să i se laude mamei Lucreția.
Casa lor e gard în gard cu școala. În doar două minute, Ana zburdă pe poartă. Le găsește la masa din grădină pe mama Lucreția, mamaie, sora mamei și nepoata ei. Toate stau cu privirea în pământ, ca și când ar fi murit cineva. Zâmbetul de pe fața Anei se dizolvă. „Ce e, ce s-a întâmplat?” gângurește fata. Cele patru femei se uită una la alta, însă niciuna nu are curaj să spună ceva.
Mama Lucreția își ia inima în dinți. Ana nu este fiica ei biologică, ci copilul pe care l-a crescut de la trei luni. După ce-a rămas văduvă, și-a luat atestatul de asistent maternal și a adus-o pe Ana în familie. Știe că amândouă vor suferi, dar pare împăcată cu decizia luată. Își drege glasul și spune:
– Ana, uite ce e. Mama o să plece un an de zile la lucru în Italia, iar pe tine am să te las la altă familie, dar promit că, după un an, o să te iau înapoi. Eu am să vin să te iau înapoi.
Vestea o lovește pe Ana direct în capul pieptului. Mama Lucreția a mai fost plecată în Italia, pe perioade mai scurte de timp. Chiar și atunci, fata plângea zi și noapte de dorul ei și de teama că nu se va mai întoarce.
– Eu nu rezist fără tine o săptămână și tu vrei să mă lași cu alți oameni un an întreg? Te rog, ia-mă cu tine, fură-mă, n-o să spun nimănui nimic!
Întinsă mai târziu în pat, cu ochii împăienjeniți și privirea pierdută printre stelele fosforescente de pe tavan, Ana se roagă la Dumnezeu: Doamne, ia-mă la Tine, eu fără ea nu pot să stau. Eu nu pot să trăiesc așa.
Are nouă ani și e pentru prima dată când își dorește să moară.
A uitat de toate bătăile primite de la mama Lucreția, de zilele în care nu era lăsată să se joace cu ceilalți copii de vârsta ei. A uitat până și de cum femeia o amenința că o va abandona, o închidea în sufragerie și o forța să se uite cum îi făcea bagajele ca pentru o călătorie doar dus. A uitat tot și nu mai simte decât cum o prăpastie mare se cască înăuntrul ei.
Timp de două săptămâni, cât durează mutarea dintr-o casă în alta, dintr-un sat în altul, toată lumea plânge. Plânge Ana. Plâng prietenele ei. Plânge și mama Lucreția, deși începe să devină tot mai rece, ca să se poată proteja de suferință. Plâng toți cei de la care Ana trebuie să își ia la revedere în ziua în care pleacă la noua familie. De plânsul ei, plânge până și șoferul care închide portiera în urma sa, separând-o definitiv de ceea ce au însemnat primii nouă ani de viață. La radio, se aude Somewhere over the rainbow, își amintește Ana cea din prezent.
Simptomele
Ana are 22 de ani, iar primele simptome de tulburare de personalitate borderline (abreviată BPD, de la Borderline Personality Disorder) au apărut când avea vreo 15. Aceasta este o afecțiune de sănătate mintală caracterizată prin instabilitate emoțională, relații interpersonale haotice și comportament impulsiv.
Dincolo de definițiile din manualele de specialitate, BPD este un carusel al emoțiilor și al percepțiilor despre sine și despre ceilalți. Acum ești în extaz, iar stima de sine și părerile despre cei din jurul tău sunt pe culmi; în următoarea jumătate de oră s-ar putea să plângi incontrolabil și să-i urăști pe toți, începând cu tine însuți.
Pentru a putea explica mai bine această tulburare, Snoop a apelat la expertiza psihoterapeutei Cristina Ianuc. La bază medic, ea s-a reprofilat pe psihoterapie când și-a dat seama că preferă să lucreze cu sufletul omului mai degrabă decât cu trupul lui. După o experiență cu această tulburare de peste 10 ani, descrie cum borderline împrumută simptome din alte diagnostice psihiatrice.
„Vorbim despre nevoia de a fi mereu în centrul atenției, specifică histrionismului, sau, pe fondul fricii de abandon, despre retragerea din grupurile sociale, specifică tulburării antisociale. Mai vorbim și de comportamente din tulburări disociative, anume că imaginea de sine este foarte diferită de ceea ce se află, de fapt, în exterior. Nu în ultimul rând, sunt și elementele din depresia profundă”, enumeră ea.
Specialiștii mai spun că pacienții cu BPD tind să vadă lumea în alb și negru, fără nuanțe de gri. Conform „Manualului de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor” DSM din 2004, borderline înseamnă un tipar persistent de instabilitate în relațiile interpersonale, a imaginii de sine și a stărilor de spirit. De asemenea, persoanele cu BPD sunt foarte impulsive și pot cădea ușor pradă unor comportamente periculoase pentru ele sau pentru cei din jur. Se întâmplă frecvent ca cei cu borderline să mănânce exagerat – de mult sau de puțin – în momente de stres, să șofeze agresiv, să abuzeze de alcool ori droguri sau să se angajeze în acte sexuale neprotejate chiar cu necunoscuți. La fel de des întâlnite sunt și automutilările și ideațiile suicidare. Un studiu publicat în 2019 arăta că astfel de ideații apar la minimum 46% din pacienții cu BPD, dintre care 10% ajung să se sinucidă.
Diagnosticul invizibil în statistici
Potrivit volumului „Borderline: Cum să trăiești alături de o persoană cu emoții extreme” al experților în sănătate mintală Paul T. Mason și Randi Kreger, până în anii ‘80, borderline era un nume dat acelor pacienți imposibil de încadrat oriunde altundeva. În prezent însă, din cauza complexității sale, a ajuns să fie una dintre cele mai cercetate tulburări de personalitate, conform unei analize publicate în 2024 în jurnalul științific Frontiers in Psychiatry.
La nivel global, aproximativ 150 de milioane de persoane au BPD. La o prevalență a bolii de 1%, conform unor studii internaționale, în România ar fi în acest moment aproximativ 190.000 de oameni cu tulburare de personalitate borderline.
Această realitate nu este reflectată în statisticile Ministerului Sănătății obținute de Snoop.
Potrivit MS, un număr mic de pacienți au primit acest diagnostic în ultimii ani, numai 10 în 2023 și 4 în 2024.
Psihiatrul Mihai Bran oferă o explicație: „Mediul privat nu raportează nicăieri diagnosticele, iar la stat există doar centralizatorul consultațiilor pentru pacienții asigurați, raportat la Casa Națională de Asigurări de Sănătate”.
Specialistul a mai subliniat și că borderline este înregistrat, în general, în actele medicale ca diagnostic secundar.
„Pacienții cu tulburări de personalitate au, de obicei, și alte comorbidități pentru care se prezintă în serviciile medicale cum ar fi: episoade depresive, tulburări de anxietate, insomnii. În acest caz, medicul pune diagnosticul principal, dar nu pune întotdeauna și diagnosticul secundar de tulburare de personalitate.”
Teama care lasă cicatrici
Când primește diagnosticul, Ana se află de aproximativ 6 ani în grija celei de-a doua familii, la mama Miriam, unde trăiește împreună cu fiica biologică a acesteia. „Mereu au fost diferențe”, povestește fata. „Simțeam permanent un gol: că niciodată n-o să mă iubească cineva pentru că așa sunt eu. Niciodată n-o să fiu suficientă, niciodată n-o să am pe cineva care să fie lângă mine 100%”.
Are deja și iubit, pe Tavi, un băiat din sat, dar, deși au ales împreună până și la ce liceu vor merge, Ana trăiește permanent cu frica obsesivă că Tavi o va abandona. Că nici el nu o va iubi așa cum e, fără să aștepte nimic în schimb. Teama o face să piardă contactul cu realitatea și să rătăcească printre gândurile care o înnebunesc, iar primul lucru pe care îl poate face ca să le alunge este să se taie pe mâini. Nu face asta pentru a se autopedepsi, ci ca să-și distragă atenția de la anxietatea incontrolabilă.
„Era o suferință grea și ciudată”, îmi spune în timp ce mângâie cu arătătorul o cicatrice de pe braț. „Îmi simțeam carnea cum mă doare, simțeam aerul cum îmi curge în plămâni… o somatizare din asta, spurcată. Lui Tavi nu-i puteam arăta nimic, așa că ajungeam acasă și începeam să plâng și să urlu. Toți se temeau de mine”.
E unul dintre paradoxurile celor care trăiesc cu borderline, explică, pentru Snoop, Cristina Ianuc: au o nevoie foarte intensă de apropiere, dar, în același timp, se tem profund de ea. Pentru că simpla apropiere de cineva vine la pachet cu riscul de a fi abandonat.
Internarea. „Puteam să răcnesc, să mă zbat, să fac orice și nimeni nu mă judeca”
La 16 ani, automutilarea devine o problemă tot mai gravă pentru Ana, dar atât ea, cât și mama Miriam încearcă pe cât posibil să evite internarea la psihiatrie. Merg împreună la un psiholog clinician, care pune diagnosticul de BPD.
Asist. univ. dr. Emanuela Andrei, medic psihiatru de copii și adolescenți și cadru didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, explică pentru Snoop că, în general diagnosticul de tulburare de personalitate se pune la vârsta adultă: „La vârsta adolescenței, noi identificăm trăsături dizarmonice de personalitate sau o structurare dizarmonică a personalității – putem formula un diagnostic care să releve acest aspect. Pot exista cazuri (foarte rar) în care adolescenții primesc diagnosticul de BPD după vârsta de 13 ani, dacă simptomele sunt severe, persistente – minim un an – și nu sunt mai bine explicate prin caracteristici fiziologice ale dezvoltării la adolescență sau de o altă tulburare de sănătate mintală.”
Doar cu un diagnostic și o rețetă de calmante pe bază de plante în mână, starea Anei se înrăutățește pe zi ce trece. După o nouă criză și noi cicatrici, internarea nu mai pare o idee așa de rea pentru Ana și mama Miriam. În același an, fata e spitalizată prima dată la Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași, la vârsta de 16 ani. O experiență despre care azi își amintește aproape cu drag:
„A fost o experiență superbă. Puteam să-mi exteriorizez suferința oricum, să răcnesc, să mă zbat, să fac orice și nimeni nu mă judeca. Mi-am făcut și mulți prieteni, alți copii din sistem, ca mine, pe care statul îi interna ca să nu-și bată capul cu ei. Cei mai mulți nu păreau să aibă niciun fel de problemă psihiatrică.”
Emoții extreme
A doua internare nu mai e la fel de plăcută. De această dată se lovește de răceală și lipsă de înțelegere. Una dintre doctorițele din secția de psihiatrie îi spune într-o zi: „Un om care se sinucide e un nebun în minus pe lume”.
Când ai BPD, toate emoțiile sunt extreme, iar Ana știe asta din experiență: bucuria o orbește, atașamentul de oameni se simte ca un drog, iar tristețea, furia sau singurătatea o pun la pământ. Uneori, nici măcar nu e nevoie să se întâmple ceva grav ca să se prăbușească. E de ajuns o idee, un gând care încolțește fără avertisment sau chiar un vis, așa cum i s-a întâmplat înaintea primei tentative de suicid.
Întoarsă acasă după cea de-a doua internare, Ana visează că e închisă într-un sicriu. Se sperie. Chiar și după ce se trezește, mintea nu-i dă voie să separe realitatea de vis. Ar vrea să se taie ca să-și transforme criza în ceva concret, palpabil, dar abia a scăpat de cele trei săptămâni de coșmar la psihiatrie, unde ajunsese tot din cauza automutilării. Renunță la acest gând. Ajunge ca prin ceață la dulapul cu medicamente și își administrează patru seringi din antipsihoticul primit ca tratament de la Socola. Doza prescrisă ei e mai mică de un sfert de seringă. Timp de două zile și două nopți, Ana cade într-un somn profund. Când se trezește, nu-și poate mișca pleoapa și colțul drept al gurii. Încearcă să vorbească, dar cuvintele nu ies. Pare că, în orice moment, un accident vascular poate să lovească. Cel puțin asta aude, în a treia zi, de la adulții care o păzesc în ambulanță, în drum spre spital.
E internată pentru a treia oară; un moment care îi va schimba viața definitiv.
Nimeni nu o vede pe Ana când împrumută un telefon și sună acasă, în pofida regulilor care interzic contactul pacienților cu exteriorul. Mama Miriam îi dă o veste care o face să vrea să moară „a multa oară”. Ca urmare a internărilor repetate pe fond de automutilare și tentative suicidare, Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului decide retragerea ei din familie și cazarea, până la vârsta majoratului, într-un centru de zi în care sunt găzduite, de regulă, victime ale violenței domestice. Autoritățile consideră că toate comportamentele autodistructive ale fetei sunt cauzate de mediul familial necorespunzător. Soluția aleasă: centrul.
Centrul, o amenințare care devine realitate
Pentru Ana cea de la nouă ani, dar și pentru Ana de acum, centrul a fost și este cel mai rău lucru posibil. Cât încă se afla la mama Lucreția, era invocat ca șantaj emoțional. Nu avea nici șase ani, dar femeia o amenința că, dacă nu se comportă bine, călătoria pentru care i se împachetau bagajele ar fi dus-o într-o astfel de instituție. La centru, îi explica Lucreția Anei, avea să fie bătută de copiii mai mari, avea să i se fure mâncarea și chiar să fie violată.
Ajunsă în instituție, Ana dă de o realitate nu foarte departe de așteptări. Cunoaște tinere de vârsta ei care practică prostituția, dependente de substanțe sau victime ale abuzurilor, exploatării și sărăciei. Noua ei „casă” nu face decât să-i accentueze instabilitatea emoțională. Se învinovățește pentru situația în care se află și își spune că, dacă și-ar fi putut controla emoțiile și impulsurile, ar fi încă în mediul ei, cu prietenii ei, ar dormi în patul ei și nu în locul acela îngrozitor.
„Ideea de instituție care să țină loc de familie mi s-a părut întotdeauna un cancer. Când vedeam, la ușile dormitoarelor, planurile de evacuare la incendiu, mi se făcea scârbă. Nu puteam să accept așa ceva”, povestește și ochii i se umplu de lacrimi, iar chipul devenit brusc pământiu îi trădează furia.
Echilibrul
Ana pleacă din centru la 18 ani ca să meargă la facultate. E studentă în anul IV la Medicină. Cu mama Lucreția, nu a mai ținut legătura de la vârsta de 9 ani. Între timp, femeia a murit de cancer, dar Ana aprinde și acum lumânări la biserică „de sufletul ei”. Cu mama Miriam vorbește rar și se vizitează doar la sărbători importante. Anii petrecuți în grija ei au fost cu bune și cu rele, însă Ana se bucură că a putut fi crescută de această familie, pentru că alături de ei a învățat să aibă grijă de ea și să se preocupe de educație și de bunele maniere.
Vorbește despre sănătatea ei mintală cu o luciditate neașteptată. Îi place ce face și și-ar dori să devină medic psihiatru, ca să ajute pacienții ca ea cu blândețea pe care și-ar fi dorit să o primească în sistem. Își aduce aminte ce i-a spus una dintre doctorițele din secția de psihiatrie, atunci când era internată: „Un om care se sinucide e un nebun în minus pe lume”. Ana vrea să fie altfel.
Anii de tratamente psihiatrice, de terapie, dar și tot ceea ce a întâlnit în drumul său profesional au disciplinat-o. Trăiește cu un BPD funcțional, pe care reușește să îl țină sub control. Nu a scăpat de gândurile negre și e conștientă că n-o vor părăsi niciodată. Știe că, oricât de mult s-ar echilibra, tulburarea sa de personalitate va găsi mereu o cale de a-i pune întreaga construcție la încercare.
Când apar impulsurile de a-și face rău, Ana se ferește de obiecte ascuțite. Se pișcă și se mușcă, uneori până își lasă semne. Dacă îi mai rămâne timp după cursuri, „trage de fiare” la sală până la epuizare totală.
Când propriile emoții devin prea puternice, se agață de oameni ca de ancore, deși își dă seama că în felul ăsta nu face altceva decât să alimenteze în continuare unul dintre comportamentele specifice BPD. Dar se teme de singurătate mai mult decât de orice altceva pe lume.
Terapia în BPD (click pentru detalii)
Frica de abandon, real sau imaginat, și sentimentul cronic de gol interior se manifestă la toți cei cu tulburare de personalitate borderline și nu dispar niciodată, dar se pot atenua într-un cadru terapeutic.
BPD este o tulburare psihiatrică de personalitate. Asta înseamnă că, de regulă, pacienților cu acest diagnostic le este recomandat să urmeze și un tratament medicamentos. Acesta poate să ajute în procesul psihoterapeutic și să prevină episoadele autodistructive severe. În absența sa, riscul de suicid este mult mai ridicat.
Relația cu terapeutul este însă cel puțin la fel de importantă. Terapia se poate prelungi, în anumite cazuri, pe tot parcursul vieții. Uneori însă, explică Ianuc, „când clientul se simte bine, el poate dispărea (n.r. de la sesiunile de terapie) și reapărea atunci când lucrurile scapă iar de sub control. Dacă, pe lângă terapie, acesta ia și tratament medicamentos, nevoia de a fi în contact cu terapeutul poate să se diminueze. E important, însă, ca acesta din urmă să fie atent pentru a-și da seama din timp când cel dintâi alunecă. Trebuie făcută o echipă: terapeut, psihiatru, familie, pacient. Pacientului trebuie să îi fie explicate etapele procesului, să știe când și dacă terapeutul sau psihiatrul ia legătura cu familia. Transparența îi menține încrederea.”
„Știu că e ceva acolo, la mine, de care va trebui să am grijă până la sfârșitul vieții”
Vera are 24 de ani și spune despre ea că este „oaia neagră” a familiei sale. În realitate, este o supraviețuitoare. E primul copil al părinților ei care s-a încăpățânat să trăiască, după ce surorile ei mai mici au murit în primii ani de viață. E singura femeie dintre rudele din partea mamei care nu s-a căsătorit imediat după terminarea liceului. E singura din familie care urmează studii superioare.
Studiază acum, pentru a doua oară, la o facultate cu profil socio-uman. Prima dată n-a reușit să o ducă până la capăt. Și-a retras dosarul pentru că nu era deloc bine. Medicii îi spuneau încă de când era adolescentă că suferă de depresie. Timpul a trecut, depresia nu. Cu nimic. Vera a ajuns să creadă că nici n-o să se mai întoarcă vreodată la facultate, dar, după un an de pauză, în 2022 a ajuns iarăși în spatele sălilor de curs, unde se refugia ca să-și stăpânească crizele de plâns, în baia în care încercase de mai multe ori să-și facă rău, pe holurile pe care îi mai întâlnea încă pe foștii colegi, acum masteranzi.
| Trei ani mai târziu, în 2025, Vera îi reprezintă pe colegii ei în consiliul facultății și senatul universității. Prin ea, vocile lor se fac auzite, când pledează pentru activități extracurriculare despre sănătate mintală, pentru relații armonioase între studenți și profesori și pentru incluziune. Uneori face lucrurile acestea chiar în detrimentul propriului parcurs academic, fiind nevoită să lipsească de la ore pentru a-și îndeplini atribuțiile. „Dar cineva tot trebuia să o facă”, îmi spune cu calm, ridicând ușor din umeri. Rolul de reprezentant al studenților îi dă mereu motivație să meargă înainte, întrucât și-a spus încă de la început că poate schimba ceva în bine pentru colegii ei. |
Tot datorită universității, Vera a aflat că suferința cu care trăiește de așa de mult timp are și un nume. Altul decât „depresie”. Cu puțin timp înainte de a renunța la facultate, psihologul instituției îi făcuse o serie de teste avizate. Nu s-a mai întors, însă, ca să afle rezultatele, pentru că își retrăsese dosarul. Între timp, Vera a mers și la psihologul din orașul natal, care a supus-o la și mai multe teste. A înregistrat scoruri ridicate și pentru tulburări precum anxietate, depresie, histrionism, însă doar la BPD avea scor 10/10. Întoarsă în 2022 la facultate, psihologul i-a înapoiat Verei rezultatele păstrate cuminți în calculator. Tânăra nu a primit cu bine verdictul. Apucase deja să se documenteze și să afle că BPD este o tulburare cu rate mari ale suicidului și adesea asociată sau chiar confundată cu manipularea.
Vera a mai aflat și că nu se va vindeca niciodată, dar că poate învăța cum să-și gestioneze tulburarea și să ducă o viață normală. „Mi se pare prea dur să-mi spun că am o problemă”, îmi explică ea. „Dar știu că e ceva acolo, la mine, de care va trebui să am grijă până la sfârșitul vieții.”
Violența și disocierea. „Creierul meu alegea să uite”
Vera este o femeie impunătoare. Înaltă, cu un păr lung și drept, îmbrăcată mereu la costum, ai spune mai degrabă că e profesoară, și nu studentă, dacă o întâlnești pe holurile facultății. De altfel, la o carieră în învățământ visează de când se știe și nu a renunțat la visul ei nici atunci când nu mai credea că o să-și reia studiile vreodată.
Din copilăria timpurie, Vera nu își amintește foarte multe lucruri. Ține minte cum se refugia la bunicii pe care îi și numea „mamă” și „tată” atunci când părinții ei se certau. Poate încă să vadă cuțitul de bucătărie, îndreptat spre gâtul mamei. Încă îi răsună în minte țipetele tatălui, apoi apare imaginea cu el luând din cui cureaua cu care urma să-și bată copilul. Nu-și amintește, însă, nicio lovitură. „După fiecare plesnitură de curea, mi se rupea filmul. Bănuiesc că bătaia era atât de cruntă, încât creierul meu alegea să o uite”, povestește ea. În realitate, detașarea de situații, numită și disociere, este un mecanism pe care o persoană îl utilizează în mod frecvent în momentul în care emoțiile devin prea intense. Este o formă de evadare în fața unei dureri care pare imposibil de gestionat.
Și înainte, și după vârsta de 12 ani, când părinții ei se despart, Vera s-a luptat atât cu simptomele BPD, cât și cu insomniile. Noaptea, îi era imposibil să închidă ochii de teamă. Știa că, odată cu lăsarea întunericului, începeau telefoanele de la tatăl său, plecat la muncă în Italia. Începeau amenințările că va trimite pe cineva să le dea foc la casă, să le omoare și să le îngroape apoi în același sicriu. Vera nu se temea pentru ea, ci pentru mama ei. După toți anii de amenințări, încă îi mai e frică și astăzi, deși locuiește în alt oraș, că se va întoarce acasă și o va găsi moartă. Chiar dacă mama ei s-a recăsătorit cu „un bărbat mai bun și mai blând”, anxietatea Verei n-a dispărut niciodată.
Cercetătorii cred că există două tipuri de factori care predispun la borderline. Pentru început, e vorba de câțiva factori biologici. Un studiu publicat în revista științifică Brain Structure and Function a demonstrat că, neurologic, la persoanele diagnosticate cu borderline, amigdala – zona din creier responsabilă de intensitatea emoțiilor și controlul acestora – are o dimensiune mai redusă, dar o activitate exagerată.
Predispoziții pentru BPD pot fi transmise inclusiv genetic, de la un părinte care suferă de aceeași tulburare sau de altă afecțiune psihică (tulburare bipolară, depresie, dependență de droguri sau stres posttraumatic).
Foarte importanți sunt și factorii de mediu. Un abuz în primii ani ai vieții, o situație familială instabilă sau neglijența pot predispune la borderline. Nu este însă o condiție nici necesară, nici suficientă.
„Tulburarea poate fi dezvoltată încă din copilăria timpurie. Dacă nu este vorba de un abuz, o traumă sau de lipsă de continuitate emoțională, o altă posibilă cauză este suprastimularea. Persoana cu borderline are, în general, un IQ foarte ridicat. Când părintele observă că cel mic are potențial, acesta plusează, ajungând să invalideze sau, de fapt, să nevalideze anumite emoții ale copilului”, explică terapeuta Cristina Ianuc.
În cazul Verei, simptomele specifice BPD s-au accentuat în timpul liceului. Tânjea după sentimentul de siguranță și după apropierea de oameni, așa că a intrat la 16 ani într-o relație romantică cu un bărbat de 29. Deși adolescenta și-a dat seama repede că nu era pregătită pentru așa ceva, relația cu Alin a durat cinci ani. Acasă, o auzise de multe ori pe mama ei spunând că îl îndrăgește mult pe bărbatul muncitor de care se atașase fiica și că ține la el ca la propriul copil. Când Vera și-a făcut în sfârșit curaj să îi spună mamei că își dorește să se despartă de Alin, a avut o surpriză. În loc de înțelegere și susținere, a primit o palmă. Apoi încă una. Și încă una.
„N-ai cum să îți bați propriul copil de 20 de ani, că nu mai vrea să fie într-o relație cu un bărbat cu 13 ani mai mare. Cum să faci asta după ce deja ți-au murit alți doi copii?”, exclamă Vera scrâșnind din dinți.
„Nu știi niciodată ce e în viața unui om de face așa ceva!”
„Ziua învățam pentru bacalaureat, iar seara trebuia să vorbesc cu el până următoarea zi, dimineața. El era plecat în străinătate la muncă și nu putea suna mai devreme. Trebuia să-i răspund. Una dintre profesoarele mele de la liceu mi-a aflat situația. A văzut că arăt tot mai rău în fiecare zi, că adorm la ore. Mi-a propus să alerteze autoritățile ca să mă scape de situația de acasă. Am refuzat categoric. Cum aș fi putut să-i fac asta mamei? Cum aș fi putut, cu bună știință, să o fac să-și piardă singurul copil care supraviețuise vârstei de patru ani?”
Vera a trecut și trece printr-un lung și dificil proces de vindecare. În toată această perioadă, au apărut multiple sincope.
În ultimul an de liceu, a ajuns la spital din cauza unei tentative de suicid. În loc să-și ia tratamentul prescris, Vera a pus deoparte medicamentele vreme de mai multe săptămâni. Își spunea că-și va rezolva pe cont propriu toate problemele, în felul ei, fără să mai implice și alți oameni. Chiar înainte de a ajunge la programarea cu psihiatra sa, pe o bancă din apropierea clinicii, a înghițit zecile de pastile. Mai târziu, în cabinet, a început să se simtă rău și să amețească. Într-un moment de panică, Vera i-a spus doctorului ce a făcut. Până să ajungă ambulanța, fata și-a pierdut conștiența.
S-a trezit mai târziu la spital – după ce i se făcuseră spălături stomacale – murdară de vomă și de cărbune activ. Vera își amintește vag de doctorițele și asistentele care râdeau de ea în timp ce o tratau. Le auzea ca prin vis spunând că alții nu au ce mânca, nu au mâini, picioare și totuși nu încearcă să se omoare. Nu avea, însă, putere să reacționeze. Pe o singură asistentă – cea care îi ținea capul în timpul tratamentului și o mângâia pe spate – a auzit-o mustrându-le pe celelalte: „Nu știi niciodată ce e în viața unui om de face așa ceva!”
„Psihoterapia adecvată poate ameliora reglarea emoțională, poate reduce autovătămarea și poate îmbunătăți relațiile și calitatea vieții” explică dr. Emanuela Andrei (click pentru detalii)
Într-un proces terapeutic, specialistul care lucrează cu o persoană cu BPD trebuie să creeze un cadru propice – ceea ce mai numim și „spațiu sigur” – ca aceasta să-și exprime emoțiile. „Este necesar ca terapeutul să poată fi acolo, să arate empatie și acceptare necondiționată. Teoretic, aceste lucruri sunt prezente încă din prima ședință, însă este foarte important ca ele să rămână constante pe toată perioada terapiei”, povestește dr. Cristina Ianuc.
O cercetare longitudinală realizată de o echipă a Universității Harvard arată că, în decurs de 10 ani de tratament și terapie, 86% dintre persoanele diagnosticate cu borderline ajung într-o stare de remisie. Pe lângă tratamentele medicamentoase și formele standard de terapie, unele forme de psihoterapie au fost special concepute pentru această tulburare, cum este terapia dialectic-comportamentală, considerată de specialiști „standardul de aur” în recuperarea unui pacient cu borderline. Deși nu este, încă, suficient de răspândită, ea a ajuns și în România în anul 2016, fiind folosită de terapeuți din câteva orașe din țară, precum București, Cluj sau Iași.
Din salonul de spital, Vera a ieșit pe propriile picioare. Buimacă, a dat cu ochii de mama ei, care aștepta la ușă. Tremura incontrolabil, plângea și era atât de trasă la față, încât i se părea că a îmbătrânit zece ani în doar câteva ore. „Cred că acela a fost primul moment în care mama a realizat cât de mari sunt șansele să își piardă și al treilea copil”, povestește tânăra.
Vera își dorește să ajungă să-și accepte copilăria așa cum a fost. Fără să se mai învinovățească pentru nimic Fericirea ar însemna, pentru ea, să dobândească acea stare de echilibru în care să fie convinsă că n-a greșit cu nimic și că pur și simplu așa e viața: cu bune și cu rele. Cu alb și negru.
*Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor care au acceptat să-și spună povestea.
Tulburarea de personalitate borderline este un diagnostic greu de acceptat, însă ajutorul specializat poate face diferența. În caz de gânduri suicidare sau de auto-vătămare, iată câteva linii telefonice de sprijin:
- TelVerde Antisuicid: 0800.801.200 – apelabilă vinerea, sâmbăta și duminica, de la 7:00 la 19:00.
- DepreHUB Helpline: 0374.456.420 – apelabilă non-stop.
- 112 – număr de urgență.
Articolul descrie viața cu o tulburare de personalitate, dar nu este o unealtă de autodiagnosticare. Dacă crezi că tu sau cineva apropiat ar putea suferi de tulburarea de personalitate borderline, te încurajăm să apelezi la ajutor specializat pentru diagnostic și o schemă terapeutică.
Ilustrații: Dariana Ilie
Editori: Luiza Vasiliu, Alexandra Nistoroiu