- În primul episod al investigației despre ratarea reformei în sănătatea mintală, am arătat cât ne costă acest eșec: România pierde anual 11 miliarde de dolari din cauza tulburărilor mintale netratate.
- Reforma promisă cu peste două decenii în urmă includea și crearea unor servicii de psihiatrie comunitară, dar acestea lipsesc aproape în totalitate.
- În al doilea episod, vedem cum rețeta românească de dezinstituționalizare îi plasează pe oamenii cu dizabilități psihice în „azile ale groazei”, dar și ce abuzuri continuă să aibă loc chiar în instituțiile statului.
- Snoop a lansat seria „Un sistem în terapie”, care radiografiază sistemul de sănătate mintală din România, explorând eșecurile, provocările și soluțiile necesare pentru o reformă reală și eficientă.
Dacă de sus în jos, reforma s-a ratat din lipsă de bani, de jos în sus nu a fost căutată. Bariere semnificative în dezvoltarea unui sistem de psihiatrie comunitară țin și de problema resurselor umane.
Raportat la populație, avem, în sistemul de sănătate mintală: de 4 ori mai puțini psihiatri la suta de mii de locuitori decât Franța, de 5 ori mai puțini asistenți medicali, de 5 ori mai puțini asistenți sociali și de 70 ori mai puțini psihologi.
Ca să duci psihiatria în comunitate, trebuie să aduci la firul ierbii și profesioniștii, inclusiv psihiatrii: în orașele mici și în mediul rural, ceea ce, spun atât profesorul Dan Prelipceanu, cât și psihoterapeutul Mugur Ciumăgeanu, foarte mulți medici nu-și doresc.
„Cred că nici mare parte din profesioniști nu înțeleg nevoia. Zicem foarte des, aoleo, n-avem psihiatrie comunitară, ce ne facem? Dar cred că e mai curând o zicală, golită de conținut. Cred că mulți dintre noi (psihiatri) nici nu ne imaginăm cum ar fi o psihiatrie comunitară, ce avantaje ar avea” – Vlad Stroescu, medic psihiatru
Apoi, legea prevede stimulente financiare mai mari pentru personalul medical și auxiliar care lucrează în spitalul de psihiatrie decât pentru cei care practică în regim ambulatoriu. Primii primesc un spor salarial pentru lucrul în condiții periculoase de până la 75%, iar ceilalți doar 50%.
Pe scurt, în sistemul public, e mai avantajos pentru medici, asistenți și infirmieri să lucreze în unitățile cu paturi decât să facă psihiatrie comunitară.
Două sisteme paralele
În România, oamenii cu dizabilități psihosociale sunt îngrijiți pe termen lung în mai multe tipuri de instituții: centre medico-sociale, cămine pentru vârstnici, spitale de psihiatrie, spitale de măsuri de siguranță, spitale de cronici, centre de plasament. Unele țin de Ministerul Sănătății, altele de Ministerul Muncii, iar o parte sunt centre private.
„Ce lipsește încă este o suprapunere a acestor sisteme: cel de asistență socială și de protecție a copilului și cel de psihiatrie, de sănătate”, spune Georgiana Pascu, manager de programe la ONG-ul Centrul de Resurse Juridice (CRJ), un ONG înființat în 1998, care a acționat constant pentru respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități din instituții.
Conform datelor furnizate către Snoop de Ministerul Sănătății există peste 15.000 de paturi în spitalele specializate în psihiatrie. Dintre acestea, mai mult de 8.000 sunt în spitalele de cronici. Sistemul mai numără în jur de 7.500 de paturi în secțiile de psihiatrie ale celorlalte spitale.
Cu alte cuvinte, două treimi din paturile de psihiatrie ale României sunt în spitale monospecialitate.
Prin contrast, în Italia singurele paturi de psihiatrie rămase se găsesc în spitale generaliste.
Potrivit unui panel de experți, numărul optim ar fi de 60 de paturi la 100.000 de locuitori. Pe noi, cifra totală de paturi ne situează puțin peste media UE: 82 față de 73 la suta de mii de locuitori, conform datelor din 2018. În aceste condiții, scăderea numărului de paturi de spital nu poate reprezenta un obiectiv în sine, mai ales dacă nu se dezvoltă întâi servicii în comunitate. Cum acestea din urmă lipsesc, locurile pentru internare se dovedesc insuficiente și în unele cazuri sunt liste lungi de așteptare.
La un singur spital, cel din Borșa, județul Cluj, lista de așteptare în luna octombrie 2022 număra 225 de poziții, în contextul în care capacitatea de spitalizare este în jur de 185 de pacienți, potrivit unui studiu realizat de CES.
Tot în 2022, o delegație de monitorizare a Comitetului de Prevenire a Torturii a găsit 452 de pacienți în 390 de paturi la Spitalul de Psihiatrie și Măsuri de Siguranță Pădureni-Grajduri, în condițiile în care capacitatea oficială era de 251 de paturi.
În secția de internare, o cameră de 24 mp găzduia 18 pacienți în nouă paturi.
Pe lângă sistemul medical, funcționează, în paralel, sistemul de asistență socială pentru persoanele cu dizabilități, gestionat de Ministerul Muncii.
Statul însuși recunoaște defectele marilor instituții
Până la 90% din oamenii cu dizabilități psihice din evidențele Ministerului Muncii sunt instituționalizați: aproape 3.000, față de puțin peste 300 care primesc asistență în regim nerezidențial, arată datele obținute de Snoop.
Cele mai multe instituții de asistenţă socială găzduiesc grupuri mixte de persoane vulnerabile, inclusiv persoane în vârstă, adulți cu dizabilități intelectuale și psihice, uneori chiar și persoane cu alte tipuri de dizabilități.
Spre deosebire de sistemul de asistență psihiatrică, cel de asistență socială și-a propus mai recent o reformă. Din 2018, Ministerul Muncii are planuri de restructurare a instituțiilor iar, din 2022, a adoptat o strategie de dezinstituționalizare, pentru toate persoanele cu dizabilități.
Totuși, peste o treime din persoanele cu dizabilități psihice din instituții locuiesc în centre cu mai mult de 50 de beneficiari, conform datelor adunate de Snoop.
Unde eșuează aceste instituții explică însuși statul, prin Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități:
„Această infrastructură, caracterizată de cele mai multe ori prin clădiri cu destinație colectivă, cu aspect de unitate medicală și localizate departe de viața comunității, cu un management de multe ori defectuos și personal insuficient pregătit pentru a răspunde nevoilor de reabilitare a persoanelor asistate, nu putea asigura tranziția persoanei cu dizabilități spre viața în comunitate și reabilitare și integrare socială, prin asigurarea condițiilor pentru formarea deprinderilor de viață independentă”.
Două treimi din persoanele cu dizabilități instituționalizate se află în centre rezidențiale de mai mult de cinci ani, potrivit statisticilor din anul 2020.
Rețeta românească de dezinstituționalizare
În ultimii ani, statul român și-a asumat ținte măsurabile pentru dezinstituționalizarea sistemului de asistență socială. România își propune să reducă numărul adulților cu dizabilități instituționalizați de la aproape 17.000 la 31 decembrie 2020 la 11.500 de persoane până la 30 iunie 2026 și, ulterior, la 10.349 persoane, până la sfârșitul anului 2030.
La fel ca în cazul legislației pentru reforma sistemului de psihiatrie de la începutul mileniului (vezi primul episod al seriei), și aceste obiective au fost generate de presiunea europeană.
„Ne supunem directivelor europene. Se fac aceste restructurări de servicii, că altfel banii de la Comisia Europeană vor fi din ce în ce mai puțini și cu penalități majore”, explică Mariana Armean (foto), director de programe la Estuar, ONG care oferă servicii de psihiatrie comunitară.
Comisia Europeană este semnatară a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
„Prin urmare și-a asumat inclusiv articolul care spune că toate persoanele trebuie să trăiască în comunitate. Așadar, nu mai poți să investești bani în renovări sau construcții de instituții sau facilități în care viața din interior semnalizează că ar fi o instituție”, spune și Georgiana Pascu.
În urmă cu șase ani, CRJ a adunat date care demonstrau că statul alocase fonduri pe politica de coeziune pentru ceea ce, oficial, se numeau „locuințe protejate”. În realitate acestea erau instituții mai mici, unele „amplasate chiar mai departe, într-un cătun sau în afara satului. Într-un loc, țin minte că au construit un pod peste o râpă ca să ajungă”, povestește Georgiana Pascu.
Astăzi, statul susține că a făcut progrese în dezinstituționalizare, reducând numărul instituțiilor rezidențiale cu mai mult de 50 de beneficiari de la 70 în decembrie 2020 la 42 la sfârșitul anului 2023. Pentru a stimula această scădere, autoritățile locale au fost penalizate pentru aceste instituții primind mai puțini bani de la buget. Experții ridică însă semne de întrebare cu privire la felul în care se desfășoară această „dezinstituționalizare”.
„Oamenii au fost scoși la licitație, pe loturi”, explică Pascu.
Se organizează licitații în SEAP în care se caută furnizori privați de servicii sociale, care să preia zeci de oameni deodată, o strategie defectuoasă din perspectiva ong-iștilor din mai multe puncte de vedere.
Întâi, nu e o abordare centrată pe persoană și nevoile acesteia. „Fiecare din noi are contexte în care se potrivește sau nu, la un loc de muncă sau într-o cameră de cămin studențesc. Nu se așteaptă nimeni să ne simțim bine oriunde. Dar de la acești oameni, așteptarea e să se potrivească oriunde, să fit every box (să bifeze fiecare căsuță, n.r.)”, spune Pascu.
Iar, în multe cazuri, transferul s-a făcut pur și simplu către alte unități cu o capacitate mai mică, dar care funcționau tot ca instituții.
„Poate să fie o instituție cu 100, cu 50 sau cu 10 locuri. Degeaba pui tu pe ușă locuință protejată sau casă de tip familial, dacă ai personal care lucrează în ture, dacă oamenii nu pot lua nicio decizie cu privire la ce mănâncă, unde lucrează, când pot ieși pe ușă, acolo este o instituție. Că noi două, dacă vrem să ieșim pe ușă, nu sunăm pe nimeni să ne dea voie” – Georgiana Pascu.
Pentru exemplificare, așa arată un anunț de participare pentru o astfel de licitație, de anul acesta, în sectorul 4, în care se căuta un furnizor de servicii sociale care să preia 66 de persoane cu dizabilități neuropsihice, pe o perioadă de 8 luni. Valoarea maximă a contractului era de 700.000 de euro. Criteriul de atribuire: prețul cel mai mic.
Un alt exemplu este această licitație organizată recent de DGASPC Cluj.
Instituția a cerut oferte pentru: „achiziția de servicii sociale pentru un număr de 46 copii/tineri, în centre rezidențiale – case de tip familial”. Copiii și tinerii, cu vârste între 7 și 26 de ani, erau împărțiți în 4 loturi de câte 10, respectiv 12 persoane – fiecare lot valorând aproximativ 1 milion de lei (250.000 de euro) pentru 12 luni. De acești bani, furnizorii de servicii sociale urmau să le dea: „găzduire, îngrijire, educație nonformală și informală, dezvoltarea autonomiei personale, consiliere în vederea integrării socio-familiale și profesionale”.
Selectarea serviciilor sociale în funcție de prețul cel mai mic face ca organizații nonprofit precum Estuar, cu 3 decenii de experiență în lucrul cu persoanele cu dizabilități psihice, nici măcar să nu se înscrie la licitații.
„Cei care știu cu ce se mănâncă sănătatea mintală ar pune pe masă niște costuri reale, ca serviciul să fie într-adevăr în comunitate și de calitate”, spune Mariana Armean, director de programe la fundația Estuar. „Și toată lumea va zice: dar de ce e așa scump?”, o completează Amedeea. „Și atunci, beneficiarii ajung la Floricica din deal, tip căminele groazei, și se întâmplă ce s-a întâmplat”, adaugă ea.
Mai mult, sistemul permite încă funcționarea unor centre rezidențiale de capacitate foarte mare. „La Suceava și în județul Mureș sunt încă instituții care au minim 200-250 de oameni într-un singur loc”, spune Pascu. „Una este total izolată de comunitate. Ca să ajungi acolo, mergi o oră cu mașina, nu ai semnal la telefon. Și nu au specialiști. Un psiholog la 300 de oameni”, adaugă experta.
Câți oameni cu boli psihice au părăsit instituțiile
Am cerut Ministerului Muncii date concrete despre numărul persoanelor instituționalizate cu dizabilitate psihică sau mintală care au părăsit sistemul pe parcursul anului 2023. Am primit răspunsul defalcat pe județe.
În vreme ce 207 de oameni au fost transferați, fie spre servicii sociale private sau spitale de psihiatrie cronici, alți 178 de beneficiari au murit în grija statului.
Numai 101 oameni au ieșit din instituții în comunitate, dintr-un total de peste 12.000 de persoane cu dizabilități psihice/mintale instituționalizate.
Cu alte cuvinte, dacă ai o boală psihică sau o dizabilitate intelectuală și te afli într-un centru, este de două ori mai probabil să fii transferat într-o altă instituție decât ajutat să te integrezi în comunitate, și de 40 ori mai probabil să rămâi în instituția în care te afli decât să fii mutat sau să faci tranziția spre o viață independentă.
Iar asta se întâmplă în plin elan al „dezinstituționalizării”, conform politicii oficiale a statului.
Mai mult, în 17 județe din România, nici măcar unul dintre acești oameni nu a fost integrat în comunitate pe tot parcursul anului 2023.
Condamnări la CEDO pentru internări nevoluntare
România postcomunistă e campioană recidivistă la CEDO în ceea ce privește încălcarea drepturilor persoanelor cu afecțiuni psihice. Bună parte din abateri se referă la internări nevoluntare pe secții sau în spitale de psihiatrie, dar și la relele tratamente din aceste instituții.
În 2012, de pildă, CEDO i-a dat dreptate lui Cristian Teodorescu, un profesor de fizică la un liceu din Brăila, care, cu opt ani înainte, fusese internat fără consimțământul său la spitalul de psihiatrie „Sf. Pantelimon”.
În decembrie 2004, Teodorescu, aflat în depresie (diagnosticată ulterior) după moartea tatălui său și suferind de insomnie, a mers la o secție de localitate să depună o plângere legată de zgomote și mirosuri care veneau din apartamentul vecin. Nu era prima plângere depusă după decesul din familie. În lunile anterioare mai reclamase tăierea rețelei de distribuție de gaz, deși își plătise facturile, și defecțiuni ale propriei mașini, pe care le califica ca fiind acte de sabotaj.
După plângerea legată de vecin, a fost interogat de comandantul secției de poliție, care, spune Teodorescu, l-ar fi făcut „nebun”. Deși nu era violent și nu avea în istoricul medical diagnostice psihiatrice, doi polițiști l-au dus la un spital de psihiatrie, unde a fost internat fără consimțământul său și fără a fi consultat. I-au dat să semneze o hârtie de consimțământ pentru internare și tratamentul administrat. Teodorescu a luat un pix și a scris: „am fost adus de poliție și nu sunt de acord”. Și s-a semnat.
Potrivit declarației date de medicul psihiatru, care l-a evaluat abia a doua zi, Teodorescu nu înțelegea de ce a fost adus la spital. Era șocat.
Peste noapte, profesorul de fizică a fost ținut „într-o încăpere cu ferestre cu grilaj şi o uşă metalică încuiată şi i s-au administrat, fără acordul său, sedative, după ce a fost ameninţat că va fi legat şi internat pe o perioadă nedeterminată” (conform dosarului de la CEDO).
A doua zi, după examenul psihiatric, medicul a constatat că Teodorescu suferă de „depresie și oboseală” și l-a externat. Conform fișei sale medicale, a fost „internat după ce a fost adus de poliţie pentru mai multe plângeri împotriva unui vecin”. Iar pe documentul de „ieșire din spital” se menționa că starea sa era „identică” cu cea de la internare.
Dată fiind internarea lui Cristian Teodorescu fără o evaluare prealabilă, CEDO a considerat că lipsirea sa de libertate nu a fost justificată și că îi fuseseră încălcate drepturi fundamentale.
Nu a fost singurul caz de internare nevoluntară abuzivă ajuns în fața Curții Europene. Printre cazurile similare se numără: N. contra României (2008), Atudorei contra României (2008), Ulisei Grosu contra României (2012), B contra României (2003), Parascineti contra României (2005), precum și cauza R.D. și I.M.D contra României (2014).
„În cauzele Cristian Teodorescu, Parascineti și cauzele N., R.D. și I.M.D., au fost relevate probleme structurale legate de supraaglomerarea și condițiile de viață, tratamentul și îngrijirea neadecvată a pacienților din unitățile sanitare cu specializarea psihiatrie din România, privarea – apreciată ca fiind ilegală – de libertate a unor pacienți internați nevoluntar în astfel de instituții”, arată un raport special al Avocatului Poporului (AP) de anul acesta, care monitorizează implementarea deciziilor CEDO.
Ce se întâmplă astăzi în spitale cu internările nevoluntare
Specialiștii consultați de Snoop spun că în ultimul deceniu s-au făcut progrese semnificative în ceea ce privește respectarea procedurilor de internare nevoluntară, dar aceasta rămâne încă problematică, mai ales în anumite zone din țară, conform raportului Avocatului Poporului.
La Spitalul Poiana Mare, care are 8 secții de psihiatrie cronici și cronici de lungă durată și un total de 500 de paturi, poate dura până la 4-5 luni ca instanța să confirme fie măsura de internare nevoluntară, fie încetarea ei. Iar, odată internați nevoluntar, pacienții nu pot fi externați până când instanța nu se pronunță cu privire la confirmarea încetării măsurii de internare nevoluntară.
Și mai grav, la Institutul de Psihiatrie Socola, judecarea cererii de confirmare a internării nevoluntare nu se efectuează de urgență, iar audierea pacienților internați nevoluntar nu a fost dispusă în niciun caz, deși este obligatorie prin lege.
La spitalul „Sf. Pantelimon” din Brăila, lipsesc rapoartele personalului responsabil de transportul pacienților în cazul tuturor internărilor nevoluntare. Asta face imposibilă verificarea „respectării drepturilor pacientului în transportul acestuia la camera de gardă”, arată AP.
La secțiile de psihiatrie ale Spitalului Municipal Sighetu Marmației, echipa de vizită a AP a constatat că există încă situații similare celor care au condus, în urmă cu peste un deceniu, la pronunțarea Hotărârii CEDO în cauza Parascineti împotriva României: pacienți cazați mai mulți într-un pat și încălcarea procedurilor de internare nevoluntară.
Un caz ajuns la CEDO a schimbat legislația
Născut în 1995, N este un bărbat diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. Probabil cea mai gravă din bolile psihice, duce la halucinații și idei delirante și afectează capacitatea pacientului de a distinge între ce e real și ce nu este. Însă, cu ajutorul medicației, majoritatea pacienților pot recâștiga controlul asupra minții lor.
N. și-a petrecut 16 ani din viață în spitale psihiatrice, din care cel puțin 10 au fost spitalizare abuzivă, conform deciziei CEDO din 2017. Mai târziu, N. a ajuns pentru a doua oară la CEDO, după ce statul l-a exclus din totalitate din procedura de schimbare a tutorelui legal. Curtea i-a dat din nou dreptate și a cerut statului român să-și reformeze legislația privind tutela și punerea sub interdicție a persoanelor cu boli psihice, lucru care s-a întâmplat în 2022. Astfel, până în 2025, trebuie reevaluate, în instanță, toate deciziile de punere sub interdicție.
În plus, orice persoană instituționalizată poate cere ieșirea din sistemul de protecție și are dreptul la un avocat din oficiu. E vorba de zeci de mii de oameni. „Sunt pline sălile de judecată de persoane care trebuiesc să fie ascultate. Trebuie să existe aceste evaluări: psiholog, psihiatru, asistență socială. Dar statul a uitat să pună și buget pentru aceste evaluări”, spune Pascu. Accesul la serviciile de evaluare este gratuit pentru beneficiar, conform legii, dar nu este precizat cine decontează, de pildă, psihiatrilor aceste servicii.
Cum sunt încălcate încă drepturile persoanelor cu dizabilități psihice în instituții
Un alt semnal de alarmă privind sistemul de sănătate mintală a venit în octombrie 2023, prin raportul Comitetului anti-tortură (CPT), care a solicitat autorităților române să ia măsuri urgente pentru a se asigura că toate persoanele internate în unități de psihiatrie beneficiază de condiții de trai decente și tratament adecvat. Delegația CPT fusese în patru spitale de psihiatrie (Bălăceanca, Botoșani, Obregia și Socola) și 3 centre rezidențiale.
În toate spitalele de psihiatrie în afară de Obregia, pacienții s-au plâns de abuz fizic (împingeri, palme, pumni) sau verbal din partea personalului auxiliar. CPT a constatat, de asemenea, probleme de igienă și sanitație, lipsa personalului calificat și folosirea inadecvată a măsurilor de contenție pe fondul supraaglomerării.
Chiar zilele trecute, Observator a relatat că la Spitalul de Psihiatrie din orașul Ștei, județul Bihor, pacienții au fost torturați cu un aparat cu electroșocuri. Descoperirea a fost făcută în septembrie, în timpul unei vizite inopinate a Consiliului de Monitorizare a Implementării Convenției ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilității. Potrivit raportului: “din cadrul discuţiilor cu pacienţii, echipa de monitorizare a reţinut că aceştia sunt bătuţi, agresaţi fizic şi verbal, ameninţaţi şi electrocutaţi cu aparat de electroşocuri, aparat care a fost găsit în salonul nr.1, etaj 2 al secţiei 1 Psihiatrie, bărbaţi, care era folosit de personalul angajat al spitalului”.
O altă problemă cronică a sistemului de instituționalizare ține de accesul la justiție al persoanelor vulnerabile din instituții.
Potrivit datelor furnizate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din România, în perioada 2017-2022, au fost clasate nu mai puțin de 2.069 de dosare vizând persoane aflate în instituții. În alte 42 de cazuri s-a renunțat la urmărirea penală.
În total, numai 33 de cazuri au fost trimise în judecată sau s-a ajuns la o recunoaștere a vinei.
Din numărul total de cazuri, mai mult de o mie erau cazuri de morți suspecte.
Cât poate ajunge să stea un pacient internat la psihiatrie
Mai mult de 6% din oamenii spitalizați pe parcursul unui an în România ajung în spital din cauza unei tulburări mintale – arată datele INSP.
În România, internarea unui caz acut e decontată pentru 10-12 zile, iar unui cronic statul îi poate finanța o internare de până la 55 de zile. Prin urmare, „durata de tratament deseori nu este bazată pe nevoile clinice, ci pe ceea ce dictează sistemul DRG (n.r. Sistemul de plată)”, notează delegația CPT. Însă, în practică, aceștia au observat că în majoritatea spitalelor s-a găsit o cale de elimina această restricție, prin „externări fictive”:
„Pacientul e dus până la poartă sau trimis acasă câteva ore sau zile, pentru ca apoi să fie reinternat în spital”.
În plus, pentru cazurile de internare nevoluntară, nu există o restricție cu privire la durata de timp în care internarea e decontată de CNAS.
Există însă și ceea ce oamenii din sistem numesc „cazuri sociale”, pacienți a căror situație socială determină prelungirea spitalizării, în ciuda faptului că medical erau gata de externare. Este vorba de mii de astfel de cazuri într-un an calendaristic, potrivit datelor colectate de Avocatul Poporului (AP) între iulie și octombrie 2023. De pildă, doar la două spitale din județul Timiș – Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Jebel și Spitalul Județean de Urgență „Pius Brânzeu” Timișoara – medicii au fost nevoiți să țină internați 260 de pacienți din cauza lipsei locuinței, a aparținătorilor și a unor centre medico-sociale, arată un raport special al AP. Doi astfel de pacienți erau internați de peste 5 ani la Spitalul de Psihiatrie Poroschia, din județul Teleorman.
Cu câțiva ani înainte, într-o vizită de monitorizare la spitalul Săpoca, și CRJ găsise 81 de astfel de „cazuri sociale”: erau internați de peste 10 ani.
Medici de la mai multe spitale de psihiatrie din Moldova (Buzău, Focșani, Iași, Brăila) spun, potrivit AP că autoritățile publice au atribuții în asistență socială tind să nu identifice nicio astfel de soluție.
Motivul ține de felul în care s-a aplicat „dezinstituționalizarea”, pe un vechi principiu românesc: carul înaintea boilor. Pe de-o parte, s-a impus reducerea numărului de locuri din centrele rezidențiale de stat pentru a se atinge țintele de dezinstituționalizare. Pe de altă parte, nu au fost create decât foarte puține servicii în comunitate. Când medicii le cer ajutorul, direcțiile de asistență socială spun spitalelor că, potrivit legii, nu pot să instituționalizeze persoane noi și le trimit către consiliile locale care pot crea structuri comunitare sau plăti furnizori pentru aceste servicii.
Când nici unii, nici alții nu găsesc o soluție care să rezolve situația pacientului la revenirea în societate, „se procedă la transferul pacientului pe o altă secție (se deschide o nouă fișă de internare și se consideră o nouă internare pentru care curge alt termen)”, mai arată raportul citat.
Pentru un pacient care, medical putea fi externat în 2018, Spitalul Săpoca a făcut demersuri încă 4 ani la autoritățile locale, județene și familia pacientului până a putut fi găsită o soluție postspitalizare.
Epilog: un nou „angajament”
Din 2012, comitetul de miniștri ai Consiliului Europei, care supervizează modul în care statele își îndeplinesc obligațiile ce decurg din hotărârile CEDO, a solicitat de mai multe ori statului român să facă un plan de acțiune pentru a reforma sistemul și corecta abuzurile semnalate.
În mai 2024, la 20 de ani după moartea lui Valentin (a cărui poveste o poți citi în primul episod) și zece de la decizia CEDO în cazul său, statul român a aprobat, în sfârșit, Planul de Acțiune pentru perioada 2024 – 2029 pentru executarea tuturor hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul sănătății mintale. Planul a fost realizat în cadrul unui grup de lucru care a reunit oamenii din toate instituțiile publice relevante, Centrul de Resurse Juridice și alte asociații.
Momentan, planul e concretizat numai într-un memorandum: un act intern al Guvernului, care nu are nicio valoare juridică. Astfel de acte au fost încălcate constant chiar de instituția care le-a scris. Pentru a avea impact, un memorandum trebuie să fie tradus în hotărâri sau ordonanțe de guvern, ori legislații specifice.
***
Acest articol face parte din seria „Un sistem în terapie”. Poți citi întregul dosar aici. Dacă tu sau o persoană apropiată ție trăiește cu o afecțiune psihică cronică și vrei să ne spui povestea, sau dacă ai alte propuneri de subiecte pentru serie, poți scrie la:[email protected].