„Nu mai era despre carieră. Era despre supraviețuire.” Ce faci când munca îți dă peste cap sănătatea psihică

La început a fost doar oboseală. Neatenție, nopți agitate, senzația că mailurile nu mai au cap și coadă. Apoi, nimic. „Îmi aduc aminte momentul exact: m-am trezit într-o dimineață, dar de fapt nici nu dormisem. M-am așezat la laptop să răspund la un mail, însă aveam creierul blocat. Nu mai știam cum se scrie. Până ajungeam la final de propoziție, uitam ce scrisesem la început”. 

Adela avea 31 de ani și o carieră solidă în marketing. În parametri corporatiști, ducea o viață „de succes”. Dar, dincolo de KPI-uri și prezentări în PowerPoint, corpul și mintea ei se erodau precipitat.

„Burnout” e un cuvânt de care auzim tot mai des în ultimii ani, dar rămâne, ca și depresia, greu de înțeles pentru persoanele care nu au trecut prin asta. Nu e doar oboseală. Când se acutizează, burnout-ul poate fi un colaps invizibil care îți dă întreaga existență peste cap. Tot ce ai învățat despre tine se clatină. 

O carieră între control și frică

Adela a început să simtă primele semne ale epuizării în jurul vârstei de 25 de ani. La acea vreme, era una din sutele de angajați ai unei multinaționale. Lucra într-un mediu competitiv, dar suportabil. Până într-o zi – când a fost adus un nou manager. „Era un bully. Avea un stil de conducere pasiv-agresiv, bazat pe manipulare și intimidare”, spune tânăra. 

Noul ei șef nu accepta feedback, explică Adela. Reacționa cu atacuri personale și comentarii înjositoare. „Eu veneam cu argumente legate de business, la care el răspundea cu argumente inventate și cu amenințări voalate”, explică tânăra.

A început să observe o dinamică toxică în echipă: „În prezența unui manager agresiv, echipele se împart foarte repede. Se formează două tabere: cei care îi sunt loiali, ca să fie safe, și cei care devin ținte.”

Managerul, spune Adela, făcea glume umilitoare și aducea acuzații fără temei. „Făceam toată munca corect și transparent. Dar, pentru el, faptul că comentam era o amenințare. Atunci începea să pună sub semnul întrebării competențele mele”. 

Pe fondul bullying-ului și al amenințărilor, Adela a început să somatizeze. Îi era rău fizic, greață, avea mai multe manifestări fiziologice pe care astăzi le recunoaște ca fiind semne ale anxietății, dar atunci nu înțelegea de unde vin. Apoi au apărut și atacurile de panică.

S-a izolat. Nu mai reușea să iasă din casă decât însoțită. „În timp, mi-am dat seama că era o teamă foarte puternică de o autoritate agresivă, pe care o aveam foarte prezentă în viața mea la job și de care în momentul ăla nu știam unde să fug, cum să fug”. 

Ce este burnout-ul de fapt 

Burn-out-ul este, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății,  un sindrom care rezultă din stresul cronic la locul de muncă care nu a fost gestionat cu succes. Nu este considerat o afecțiune medicală, ci un fenomen ocupațional. 

Chiar dacă nu este o boală în sine, sindromul burnout provoacă o mulţime de afecțiuni medicale printre care depresia și bolile cardiovasculare, tulburările gastrointestinale, dar și sindromul de depersonalizare și riscul de suicid. 

„În mod normal, ți se pune un diagnostic psihiatric: de exemplu, depresie. Și dedesubt scria medicul: datorată muncii. Sau anxietate datorată muncii. Și acest datorată muncii arată că e burnout. Dar burnoutul în sine nu apare în DSM (Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor) ca diagnostic”, explică, pentru Snoop, Dragoș Iliescu, profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din cadrul Universității București. 

„În schimb, burnoutul duce la sau este asociat cu depresie, anxietate, tulburări ale somnului, insomnii. De multe ori te duce și în abuz de substanțe, mai ales alcoolul în România. Nu poți să adormi, ce faci? Mai bei un pahar. Prin urmare,  e o problemă importantă de sănătate mintală, pentru că e un factor declanșator pentru probleme mai mari”, mai spune Iliescu.

Adela spune că o colegă de la HR a întrebat-o, într-un moment critic, dacă se simte în siguranță. O întrebare care a cântărit mult. „Nu știu dacă a făcut același lucru și cu alți colegi, dar pe mine m-a ajutat să înțeleg că pot să vorbesc.”

A reușit să discute direct cu managerul șefului său, atunci când acesta din urmă încerca să o scoată din proiecte. Lucrurile s-au reașezat pentru o perioadă. Însă lipsa unui cadru real pentru discuțiile despre sănătatea mintală în organizație rămânea o problemă. „Nu am putut să vorbesc despre ce simțeam cu adevărat: că eram speriată de-a dreptul de acest om și de ce mi se poate întâmpla. Am pus problema strict în termeni profesionali: despre performanță, despre rolul meu în echipă.” 

În cultura organizațională cu care era obișnuită, părea singurul limbaj acceptabil. „Nu mi-aduc aminte să fi avut vreun training sau o discuție sau orice fel de prezentare în companie legat de ce înseamnă un mediu de lucru sigur și sănătos.”

Doar o treime din români sunt fericiți la locul de muncă, arată un studiu publicat în primăvara acestui an de Reveal Marketing Research. Ceilalți nu se simt împliniți profesional din cauza unor factori precum nivelul de remunerație, stresul sau natura activității desfășurate.În plus, 66% dintre români declară că au remarcat colegi afectați de sindromul burnout la locul de muncă.

Terapie și terapii

În acel an, Adela a ajuns prima dată la terapie. Nu a fost o experiență lină. Primele zece ședințe le-a făcut cu o psihoterapeută, de la care nu a reținut decât că insista pe exerciții de respirație și relaxare. „Apoi, ea mă asculta și nota și în principiu nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla acolo”, își amintește tânăra. 

A cerut prietenilor altă recomandare. Cu a doua terapeută a fost un progres, pentru că aceasta a normalizat multe din emoțiile Adelei și „m-a luminat un pic pe ce se întâmplă legat de reacția mea la agresivitate”.  

Noua psihoterapeută avea o aplecare spre ezoteric și i-a propus tinerei de la cristale și Reiki la terapie Bach și florală. Adela a fost deschisă și le-a dat o șansă tuturor. „ Eram deschisă să experimentez. Dar, mai târziu, după ce am început și eu să studiez psihologia, mi-am dat seama că nu e OK ca un terapeut să-și impună convingerile personale în cabinet, mai ales în fața unor oameni vulnerabili”.

Pentru Adela, terapiile complementare au ajutat doar prin starea pe care o creau – un ritual liniștitor. Nu le-a încercat decât o dată, de două ori și nu a văzut un efect pe termen lung. De altfel, nu există dovezi științifice pentru eficacitatea vreuneia din aceste terapii. 

A simțit că în anii de terapie, cu a doua psihoterapeută, nu a vorbit despre lucrurile care contau pentru ea. „Eu simțeam nevoia să mă întorc în copilărie, să înțeleg de ce mă sperie autoritatea.” Terapeuta îi tot spunea să-și ierte părinții, dar într-un fel care mai degrabă închidea subiectul.

Dacă terapiile alternative au fost doar experimente ratate, Adela subliniază că a simțit concret ajutorul oferit de meditație, yoga, exerciții de respirație și sport. „Pentru ele, bag mâna în foc că funcționează și chiar cred că ar trebui să facă parte dintr-o rutină de însănătoșire pentru orice persoană cu afecțiuni sau tulburări psihice.”

Colapsul invizibil

După un an în companie, managerul abuziv a plecat, iar pentru o vreme, Adela și-a regăsit liniștea. Mai simțea anxietate în perioadele foarte tensionate, dar în limite normale. Nu mai avea atacuri de panică. 

Curiozitatea legată de propria anxietate a făcut-o pe Adela să se îndrepte spre a doua facultate, cea de psihologie. „Simțeam nevoia să înțeleg, nu m-am hotărât din prima că voi și practica la un moment dat. Dar știam că am nevoie de structură și ghidaj ca să înțeleg ceva în profunzime”, explică ea astăzi. 

În timpul studiilor și-a schimbat și locul de muncă. A rămas în marketing, dar la altă companie. Când a venit pandemia, regulile stricte impuse de autorități au ajutat-o să gestioneze situația: „un anxios, când are reguli, se simte mai în control”. 

Însă consecințele economice ale pandemiei nu au întârziat să-și facă simțite efectele. Pentru firma în care lucra, 2020 a fost o perioadă plină de incertitudini din cauza instabilității din piață. Angajații din departamentul Adelei erau încărcați la 150-200% din volumul normal de muncă, spune ea. „În marketing, vara e de regulă o perioadă mai liniștită.. Dar în acel an, și vara au fost  multe ore suplimentare, presiune, multe lucruri care se schimbau de pe-o zi pe alta și pentru care trebuia să venim cu soluții concrete”. 

În plus, aveau, din 2019, un manager cu o abordare agresivă, care le spunea constant că nu știu să lucreze, „lucruri care nu erau adevărate, având în vedere rezultatele și performanța noastră din ultimii ani, dar cred că a fost parte dintr-o strategie de a motiva cu bățul”. Din nou, în jurul ei, oamenii s-au împărțit în două tabere, în funcție de poziționarea față de noul manager. Două dintre persoanele care i s-au opus au fost făcute să plece din companie, spune Adela. 

Pe final de 2020, mediul de lucru devenea tot mai irespirabil pentru ea. În toamnă, Adela a început să nu se mai poată concentra la sarcinile de la muncă. Nu-și luase deloc concediu, pentru că asta ar fi însemnat să-și supraîncarce mai mult colegii. A încercat să continue, dar începuse să nu mai poată urmări mailurile. Avea somnul tot mai agitat, ceva nou pentru ea. Nu reușea însă să identifice cauza neliniștii ei. Nu era legată de o ședință sau un proiect anume. Ce știa era că în weekend îi era bine, se liniștea, în schimb în timpul săptămânii simptomele reveneau. „Știam că nu pot evita munca și că nu mă pot opri, totul era cu trebuie”. A început să mănânce din ce în ce mai puțin. 

Totul a culminat în acea dimineață în care a simțit că nu mai știe cum se scrie. Atunci a decis să meargă pentru prima dată la un medic specialist.

 „Acum nu mai căutăm soluția. Acum pur și simplu trebuie să te oprești”

Fusese mereu reticentă față de ideea de a vedea un psihiatru. O prejudecată pe care i-o întărise chiar prima psihoterapeută. Însă de această dată se speriase suficient ca să știe că are nevoie de ajutor medical.

„Dacă se întâmplă ceva la ficat sau la inimă, poți să te gândești la variante, la soluții. Poți să stăpânești inclusiv emoțiile. Și înainte știam că, deși aveam anxietate, exista totuși o bucată din creierul meu care nu avea anxietate și care mă ajuta să controlez bucata din creierul meu cu anxietate. Asta a fost foarte diferit, pentru că nu mai aveam acea bucată din creierul meu. Vedeam ce se întâmplă, dar nu mai puteam să formulez niciun fel de idee, niciun fel de soluție”, încearcă Adela să descrie cum se simte burnout-ul pe dinăuntru. „Dar poate că și acea parte din creierul meu o fi zis: acum nu mai căutăm soluția. Acum pur și simplu trebuie să te oprești.” 

Diagnosticul a venit rapid: episod depresiv major. Adela a intrat în concediu medical. Psihiatrul i-a recomandat tratament cu antidepresive, dar ea a negociat, insistând că nu are simptome de depresie. A plecat din cabinet cu o rețetă pentru Anxiar, un calmant menit să o ajute să doarmă din nou. 

„Am luat o săptămână, mă ajuta într-adevăr să dorm, dar ziua eram legumă, mă trezeam după-amiaza”, își amintește ea. 

După o săptămână în care mai mult a dormit, i-a mărturisit mamei ei ce se întâmpla. 

„După două săptămâni, slăbisem 10 kg. Trăiam cu o banană și o cană de apă pe zi. Nu mai era despre carieră. Era despre supraviețuire. Era un efort de voință să mă dau jos din pat”

Mama s-a mutat temporar cu ea ca să oajute să se alimenteze din nou, dar și să accepte că are nevoie de antidepresive. Până în acest punct, Adela încă refuza „ideea că am nevoie de pastile să-mi revin, că nu pot singură. Dar adevărul e că nu puteam singură”. 

Rușinea de a te fi îmbolnăvit

S-a întors la medicul psihiatru și a primit o prescripție pentru Cipralex, cel mai utilizat medicament în depresie. În primele săptămâni de tratament, ora la care se putea ridica din pat a început să scadă, a început să mănânce și să iasă cu prietenii. Încă era în concediu medical. Părea că și-a revenit și a decis să se întoarcă la muncă. 

Era fericită că poate lucra din nou cu cifrele, cu mailuri, că înțelegea iar ce are de făcut, că nu i s-a „prăjit creierul”. Momentul înspăimântător în care a simțit că nu mai conta pe facultățile sale cognitive trecuse. Dar obosea foarte repede. Lucra de-acasă. Serile, după ce încheia programul de muncă, nu mai putea face altceva. Era decembrie 2020. Cum nu mai răspundea la tratament, medicul i-a crescut doza de antidepresiv. Adela a observat din nou că problemele ei erau legate de muncă. 

Încerca să facă teste cognitive, de logică și matematică, să-și antreneze creierul. Simțea încă multă rușine că se îmbolnăvise. „E foarte greu să-ți vezi părintele care e la pensie și pe care tu ar trebui să-l susții să vină să te îngrijească pe tine. Bineînțeles că nu vrei să rămâi așa”.

Când și-a dat seama că principalul factor pentru suferința sa era munca, rușinii i s-a alăturat vina. Vina că nu avusese un stil de viață mai sănătos. Că nu lua suficiente pauze. Că își comanda mereu mâncare ca să economisească timp. Că nu se mișca suficient. Că nu a avut destulă grijă de ea. Că a pus mereu munca pe primul loc. 

„În momentul în care nu-mi mai funcționa creierul, nu te gândi că firma n-a mai putut de dorul meu. Sau că m-a sunat cineva să mă întrebe dacă am mâncat azi. Tot mama a venit să mă ajute.”

Deși Adela s-a învinovățit, studiile arată că nu trăsăturile individuale ale oamenilor sunt cele care duc la burnout, spune Dragoș Iliescu. „De multe ori, aceasta e tendința într-o România care are o literație a sănătății mintale extrem de joasă: să credem că un om a făcut burnout sau depresie pentru că era o persoană slabă. Dar studiile arată că întotdeauna cauzele sunt organizaționale”, explică profesorul.

Cel mai important factor determinant al burnout-ului și problemelor de sănătate asociate nu este unul individual, ci cultura muncii: „structurarea ei, climatul de muncă și, cel mai important, leadershipul”. 

„Avem o formă de încurajare uneori tacită, uneori explicită a muncii suplimentare. Când se întâmplă explicit, e evident ilegal: să îi ceri cuiva să lucreze 4 ore în plus peste program. Dar poți și să încurajezi tacit  munca suplimentară. Dacă șeful rămâne după ora 5 și se strâmbă la toți angajații care pleacă înainte, foarte repede o să înțeleagă toată lumea că nu e un lucru acceptat să pleci la ora 5. Sau, dacă ești încurajat și lăudat în echipă că ai stat până târziu, ce face asta?”. 

Între performanță și exploatare

Din cauza volumului excesiv de muncă din întreg departamentul, nimeni nu-i preluase Adelei sarcinile cât timp fusese în concediu medical. Când a revenit, avea o încărcare și mai mare, până la 300%. 

„Când ne angajăm, plecăm mereu de la bună credință. Dacă eu o să fiu un angajat corect și harnic, și partea cealaltă va acționa în mod similar. Dar realitatea nu e mereu așa”, explică Mihai Vasile, cercetător și cofondator la Institutul pentru Solidaritate Socială și doctor în științe politice. „În corporații contează bottom line-ul întotdeauna. Presiunea este întotdeauna să livrezi niște cifre nu doar bune, ci mai bune decât anul trecut. Angajatorul are ca preocupare principală doar să facă profit și asta poate să vină și pe seama ta și a colegilor tăi. Dacă tu nu ai capacitatea și forța să te opui acestor încercări de a stoarce cât mai mult de la tine, ei vor lua cât mai mult de la tine”, spune Mihai Vasile.

În mediul corporatist, performanța „este cuvântul care maschează de foarte multe ori program prelungit, făcut cât mai mult cu resurse puține”, spune și Adela. 

În companie, disfuncționalitățile erau aceleași: managerul era de negăsit în timpul programului, dar convoca ședințe de la ora 17:00, când ar fi trebuit să se încheie ziua de muncă. Adela încerca să-și păstreze un echilibru, așa că programa activități relaxante seara – ore de înot sau ieșit cu prietenii. La muncă i se spunea: „nu-i nimic, mergi, că o să stăm doar zeci minute în call”. Afla a doua zi că ședința durase până la ora 21. 

La recomandarea medicului, nu a explicat la job pentru ce diagnostic primise concediul medical. Iar politica firmei era să nu întrebe. Burnout-ul nu este diagnostic în România, așa că putea primi concediul medical doar pentru depresie.

„Știam, din experiența altora, că e bine să ascunzi dacă ai tulburări afective. Există forme prin care compania îți poate face comisie și să declare că nu ești apt pentru poziția respectivă.”

Sub masca funcționalității 

În ultimii ani, Adela a aflat cum mai mulți colegi de-ai ei din companie au trecut prin burnout sau au avut dificultăți emoționale serioase din cauza muncii. A aflat și despre alte persoane care lucrează sub același manager, în altă corporație. Însă atunci când traversau aceste perioade, fiecare se ascundea. „Performanța” însemna și să disimuleze.

 „De obicei, când au burnout, oamenii maschează. Îți zici că e normal, fac și eu ce fac ceilalți. Te ține cât te ține și la un moment dat observi că ești praf. Și îți dai seama că nu era normal să le faci pe toate”, confirmă Dragoș Iliescu. 

La o lună de când s-a întors la muncă, Adela a avut din nou o recădere și a necesitat din nou concediu medical. Următorii doi ani și i-a petrecut în acest ciclu: revenea la muncă, dădea cât putea de mult timp de patru-cinci luni, apoi avea nevoie din nou de concediu medical. Ca să supraviețuiască.

Conform Organizației Internaționale a Muncii (ILO), stresul cronic la locul de muncă și burnout-ul reduc semnificativ productivitatea, cresc absenteismul și costurile legate de îngrijirea sănătății. Estimările spun că, în țările dezvoltate, costurile anuale ale stresului la locul de muncă și burnout-ului depășesc 300 miliarde de dolari.

Sanatoriul de la munte 

În 2022, după un deces în familie, urmat de o nouă perioadă stresantă pe plan profesional, corpul Adelei a cedat din nou. 

În același an, într-un raport de cercetare la nivel european al companiei Stada, angajații români ocupau locul 2 în Europa, după cei polonezi, la riscul (autoraportat) de incidență a burnout-ului: 67%.

Adela știa că are nevoie de o pauză mai lungă. În acea perioadă, casele de asigurări puneau presiune pe medicii psihiatri să dea concedii medicale doar pentru internări – ca urmare a poverii pandemiei asupra sistemului de sănătate.

Psihiatrul i-a propus o internare la Obregia. „Cum, mă gândeam eu, să-mi fie bine să mă duc să stau într-un spital în București, când eu am nevoie să stau în natură, să mă relaxez, să uit de problemele mele și să mă simt liberă?”. 

S-a documentat mai mult și a găsit o alternativă: Sanatoriul de Nevroze Predeal, un centru de recuperare, de stat, cu regim semideschis, care pune accentul pe implicarea pacientului în activități, timpul petrecut în natură, terapia individuală și de grup. Centrele de cură sunt un  model standard în țări ca Germania sau Austria. Ideea a fost preluată și implementată la Predeal încă din comunism, dar a rămas mult timp cu „circuit închis”, doar pentru cei cu relații în partid. În zilele noastre e accesibil și populației generale, dar nu e așa de cunoscut ca opțiune de tratament. Centrul se află în subordinea directă a Ministerului Sănătății.

La Sanatoriu, există medici psihiatri care fac internările și monitorizează pacienții. Aceștia sunt fie persoane cu tulburări afective, fie pacienți cu adicții, care au trecut deja prin tratamentul de dezintoxicare și au fost stabilizați, dar mai au nevoie de o perioadă în care să stea într-un spațiu sigur. Adela a întâlnit aici o abordare holistică a vindecării: „Diminețile încep cu sport, ai și parte de fizioterapie și masaj. Au integrat în program excursii la munte, multă natură, dar și psihoterapie individuală și de grup”.

A rămas la Predeal timp de trei săptămâni. Jumătate din tratament a fost compensat, restul l-a plătit din propriul buzunar. În această perioadă și-a dezvoltat o nouă rutină. Treptat medicii i-au scăzut doza pentru medicația antidepresivă. 

„Într-un spital, în mod obișnuit, îți vor da somnifere ca să dormi. S-ar putea să-ți crească doza ca să te liniștească. Teoretic, ești mai bine, dar, practic, când pleci de acolo, nu-i nimic sustenabil. Pe când acolo (la Predeal), te învață să ai un stil de viață sănătos. Pentru că nimic din ce făceam acolo nu este ceva ce nu pot să fac și acasă”, spune Adela.

După externare, în ultimii trei ani, a fost disciplinată cu sportul. 

Tot în sanatoriu a căpătat claritatea de care avea nevoie ca să-și dea seama că nu mai poate continua în ritmul în care abia supraviețuise până atunci. Avea nevoie să plece din companie. 

„Dar cine sunt eu exact și ce valoare mai am?”

Nu a fost o decizie ușoară. Ani la rând se identificase cu ce făcea pe plan profesional. „Gestionam proiecte mari, aveam energie cât să trag o armată de oameni după mine. Normal că mă mândream cu ce făceam și cum puteam fi prezentă în situațiile de criză, de exemplu. Și, când te trezești că tu, pentru tine, nu mai poți să faci, nu mai poți gestiona, te întrebi: dar cine sunt eu exact și ce valoare mai am dacă nu pot să fac asta?” 

După mai multe lupte cu ea însăși, întoarsă la serviciu, a negociat cu managerii săi un pachet financiar pentru încheierea colaborării cu acordul părților.

Prima victorie în instanță pe un caz de burnout

În alte cazuri ca ale Adelei, oamenii și-au căutat dreptatea în instanță, dar o lipsă a reglementării face ca astfel de spețe să fie greu de probat.

Primul caz de burnout a fost câștigat în instanță de avocata Anja Mărginean-Cosma, după o decizie a Tribunalului Cluj, în 2023, rămasă definitivă.  Compania Betfair Romania Development a trebuit să plătească fostei sale angajate daune morale în valoare de 9.000 de euro și cheltuieli medicale. 

Cazul a fost plin de provocări întrucât în România burnout-ul nu este reglementat nici din punct de vedere medical, nici juridic, a explicat, pentru Snoop, Mărginean-Cosma. 

„Existau suficiente dovezi pentru a demonstra problemele medicale. Psihiatrii și psihologii consemnaseră epuizarea profesională în actele medicale. Problema era că trebuia să dovedim că relația de cauzalitate, faptul că numai de la job au fost problemele”, a explicat avocata pentru Snoop. Au ajutat mult mărturiile foștilor colegi ai clientei sale, inclusiv a fostei sale superioare directe. Aceștia au povestit cum tânăra „nu a zis niciodată nu, dar nici nu a putut să facă asta” din cauza culturii organizaționale și a presiunii la care era supusă. 

Conform lor, tinerei nu i se prezentaseră corect la angajare nici ritmul muncii, nici așteptările ce urmau să-i fie impuse. 

În plus, avocata a putut demonstra cu documente supraîncărcarea clientei sale arătând cum munca pe care o prestase în companie era acum realizată de un întreg departament format din zece oameni (deși era vorba de aceleași sarcini). „Era o discrepanță uriașă. Am arătat cum volumul de muncă era mult peste limitele unui om”, spune specialista. 

Anja Mărginean-Cosma susține că este o necesară o lege care să reglementeze burnout-ul, dar „nu doar ca să ajute în instanță, ci pentru a stabili niște modalități clare de prevenire și pentru a nu mai ajunge în instanță”.  

Potrivit Legii nr. 319/2006, sănătatea și securitatea angajaților la locul de muncă sunt garantate, însă lipsesc prevederi concrete pentru prevenirea și gestionarea bumout-ului. Anul trecut, platforma Hacking Work și Declic au lansat o campanie pentru o lege pe burnout aliniată la modelele din Franța, Belgia sau Suedia. Concret:

• recunoașterea legală a burnoutului ca fenomen ocupațional;
• măsuri de prevenție, protecție și sprijin psihologic și medical pentru angajați;
• reguli clare pentru reducerea și gestionarea stresului la muncă și respectarea dreptului la deconectare după muncă;
• programe prin care oamenii care au trecut prin burnout să poată reveni la muncă.

Până acum, petiția a adunat 14.269 de semnături.

Ce a ajutat-o pe Adela, dincolo de psihoterapie

Încă din 2021, Adela a încercat să caute și alte tratamente în afară de cele medicamentoase pentru depresia și burnout-ul cu care se confrunta. Chiar și sub medicație, avea încă probleme mari cu somnul. Așa a ajuns să citească despre stimularea magnetică transcraniană (TMS –  metodă neinvazivă de tratament care folosește câmpuri magnetice pentru a stimula anumite zone ale creierului și a le influența activitatea). 

Disponibil în România de numai câțiva ani și nedecontat de stat, TMS poate reprezenta o formă de terapie pentru tulburarea depresivă majoră, mai ales când medicația nu a fost îndeajuns de eficientă. În plus, TMS este folosit în tratamentul tulburării obsesiv-compulsive (OCD) și al dependenței de fumat. 

O formă specifică, stimularea magnetică transcraniană profundă se poate folosi în afecțiuni ca boala Parkinson, tulburarea bipolară, durerea cronică sau scleroza multiplă.

În vara lui 2024, Adela a ajuns la Institutul RO-NEURO din Cluj și a urmat tratamentul cu stimulare magnetică transcraniană pentru depresie. După câteva zile, a început să doarmă bine din nou. Și pentru prima dată în patru ani, simțea cu adevărat „speranța că o să fiu OK”.

*Adela este un pseudonim folosit pentru a proteja identitatea persoanei tinerei care și-a spus povestea.