Nașteri furate. „M-au tăiat, m-am rupt, m-au cusut fără anestezie”

Aceasta investigație este semnată și de Barbara Matejčić (Croația) și Anna Pamuła (Polonia)
Ilustrații: Wanda Hutira

• Peste 660 de femei care au născut în ultimii zece ani, în spitale publice și clinici private din România, au descris, în urma unui apel lansat de Snoop, experiențele trăite la naștere, multe dintre ele violente. 

• Jumătate spun că li s-au făcut proceduri medicale fără explicații sau consimțământ: de la epiziotomii inutile și cusut „pe viu” la manevre agresive, umilire, violență verbală și separarea de nou-născuți. Pentru multe, nașterea a rămas o rană nevindecată.
  
• Deși violența obstetrică este un fenomen la nivel global, manifestarea ei este mai acută în multe țări din fostul bloc comunist, unde subfinanțarea sistemelor medicale, ierarhiile rigide și o cultură care privilegiază autoritatea medicului în detrimentul drepturilor pacientelor sunt încă răspândite. În acest context, fenomenul se reflectă inclusiv în rate ridicate de mortalitate maternă și infantilă.
  
• Acest prim episod expune proceduri medicale documentate în spitale din mai multe țări europene – cazuri din România, Croația și Polonia. Snoop va publica în primăvară o serie de materiale despre nașterea în România.

„Oamenii ar trebui sa înțeleagă că mamele nu sunt vite la tăiere, iar o maternitate nu este o măcelărie”, scrie apăsat Sara*, o tânără de 23 de ani care a născut în 2023 la Brăila o fetiță.

Povestește că a avut o sarcină fără complicații, urmărită conștiincios la maternitatea din oraș. A ajuns la spital fără contracții, cu membranele parțial rupte. Un început timid al corpului, care se pregătea de marea venire.

„Experiența nașterii a fost una din cele mai urâte din viața mea”, spune Sara și o descrie ca pe o sumă de manevre medicale fără consimțământ, fără explicații și fără umanitate. După ce-a pus piciorul în spital, a simțit cum corpul și copilul ei au încetat să-i mai aparțină.

„Trebuie să ies din tură, hai odată”

Sara își amintește că mai întâi i-au rupt membranele de tot, apoi i-au făcut perfuzii cu oxitocină ca să-i provoace contracțiile, „iar când au început, am avut dureri atât de mari, încât am vomitat în coșul de gunoi de lângă patul pe care stăteam, pentru că eram legată cu centurile de monitorizare”. A stat legată de aparat o noapte întreagă. O investigație recentă The New York Times citează zeci de ani de cercetare și arată că monitorizarea continuă a femeilor în travaliu e de cele mai multe ori inutilă pentru mamă și copil și poate duce la complicații, inclusiv la operații fără sens.

A stat legată și singură, chinuindu-se cu exploziile de durere provocate de oxitocina sintetică. În România, procentul spitalelor care îi permit unei persoane de sprijin să fie alături de viitoarea mamă e aproape zero, deși e o practică de rutină în multe alte țări, cum ar fi Franța, Marea Britanie, Polonia. O femeie singură pe cale să nască e o femeie vulnerabilă. 

În noaptea aia, asistenta a venit de trei ori să vadă ce face, „să se ia de mine și să mă certe că fac gălăgie când mă vait de durere. M-a lăsat o singură dată să merg la baie. «Da’ tu crezi că mergi toată noaptea la baie?»”, s-a răstit femeia, își amintește Sara. A doua oară, a verificat dacă colul a început sau nu să se dilate, iar Sara a simțit unghiile asistentei zgâriind-o pe dinăuntru. 

Povesteșe că nici când a apărut medicul de gardă, nu i-a zis nimic despre starea ei. „A comunicat cu asistenta, nu cu mine. Eu eram ca un obiect în fața lor, care nu ar fi meritat o informație despre propriul corp sau copil”, spune Sara. 

Spre dimineață, deja nu mai putea suporta contracțiile: „Mă durea atât de tare, simțeam nevoia să mă mișc din poziția de pe spate în care stăteam, dar nu am fost lăsată. Au țipat la mine să nu mai strig, că nu sunt singura femeie care naște în lume. Apoi am auzit ce vorbeau între ele, iar una a zis «eu nu stau toată ziua să nască, trebuie să ies din tură, hai odată!»”. 

Deși corpul ei nu era încă pregătit, iar colul nu se dilatase suficient, i-au tăiat perineul fără să-i ceară acordul și fără să-i explice de ce: „Mi-a spus doar sa nu mă mișc când deja mă tăia”. Epiziotomia e o procedură despre care ghidurile zic ar trebui făcută doar în cazuri foarte precise medical – dacă bebelușul e în pericol, de pildă, și câteva secunde îl pot salva. Nu ca manevră de rutină, cum se întâmplă în multe spitale de la noi. 

Apoi i-au făcut manevra Kristeller, adică au apăsat-o pe burtă ca să-i împingă copilul afară. Manevra a fost inventată în secolul 19, dar nu mai e recomandată de ani buni, nici în România, din cauza efectelor grave pe care le poate avea. În anumite țări, precum Marea Britanie, e chiar interzisă. „M-au apăsat pe burtă cu pătura de pe mine, care era trasă de asistentă și de medic de fiecare parte. M-au apăsat cu mâinile. Au urlat tot timpul. Până la urmă, la 06:50 au reușit să scoată copilul, despre care am aflat ulterior că i-au rupt clavicula”. 

Dar nu s-a terminat aici. Dacă tai perineul, trebuie să-l coși la loc. „Am simțit totul pe viu, iar ea țipa la mine să nu mă mai mișc”. 

„Nu îmi mai doresc alți copii, pentru că nu vreau să mai trec prin frica și groaza din acele zile și pentru că am realizat cât de aproape a fost copilul meu de a rămâne cu probleme mult mai mari.”

Deși fetița ei învață deja să lege cuvintele în propoziții, Sara n-a putut să treacă peste trauma felului în care a adus-o pe lume. O sperie ideea de-a mai ajunge vreodată pe mâna unui medic. „Nu a fost ușor să scriu asta, dar sper ca și alte femei sau fete care trec prin asta și nu pot vorbi despre asta să știe că nu sunt singurele și că acest lucru nu este normal”, își încheie Sara mărturia. 

„Ceva mi-a fost furat”

„Astăzi se împlinește un an de când trăiesc cu impresia ca ceva mi-a fost furat”, scrie o mamă care a născut în 2021 într-o clinică privată din Baia-Mare. 

„Mulți mi-au răspuns: «Daa! Ți-au fost furate durerea și chinul!» Sau: «Dragă, oare tu și copilul nu sunteți bine?! Atunci de ce te mai plângi?» Nu am o replică bună pentru ei. Dacă mi-ar fi fost luată durerea, de ce o mai simt încă? La fiecare privire în oglindă… La fiecare atingere… De fiecare dată când mă gândesc la asta în loc să fiu prezentă cu copilul meu.

O cezariană nu înseamnă de fiecare dată salvarea uneia sau a două vieți. E dureros când aceasta e alegerea doctorului că: «ce mai așteptăm?» E dureros când, deși ți-a început travaliul, ți se răspunde: «dar oricum sunteți programată la cezariană». E dureros când efectelor secundare nu li se dă importanță și nu sunt menționate. Și e dureros că experiența primei nașteri va rămâne pentru totdeauna o poveste în care am avut un rol secundar.”

„Nu ești în stare de nimica”

„Totul a fost îngrozitor, au vorbit oribil cu mine, m-au jignit, îmi spuneau întruna că nu sunt în stare de nimica, una dintre ele era urcată pe mine și mă împingea cu cotul pe burtă de nu mai aveam aer, alta avea mâna în mine până la cot și o mișca întruna (o durere extraordinară). M-au tăiat, m-am rupt, m-au cusut fără anestezie timp de o oră, am simțit cum intră acul, cum iese, cum trage ața, tot. După ce am născut, a ridicat copila, și-a dat ochii peste cap și a spus «o vezi?». Și au luat-o și au plecat cu ea. Și au mai spus «na, că ai născut și tu, noroc cu noi, că tu nu ești în stare de nimica». Am fost la psiholog și am avut nevoie de mult sprijin din partea celor dragi! 

Am 25 de ani, cu o mare traumă în spate (…) Îmi doresc mult un al doilea bebeluș, dar teama de a mai naște este mult mai mare decât dorința! De câte ori aud experiențe frumoase, încep să plâng și, fără sa mă pot abține, mă gândesc «eu de ce nu?»”, scrie o femeie care a născut în 2021 în Sibiu.

Nașterea, ca „ruleta rusească”

41,8% dintre femeile care au răspuns la apel cred că nu se poate naște în siguranță în România. 58,2% cred că da, „dacă ți se aliniază planetele”. Dar că este „o loterie”, „ruleta rusească”, care depinde de un cumul de factori, de ce informații ai, de banii din cont, de culoarea pielii, de vârstă, dar mai ales de pregătirea și disponibilitatea personalului medical, de resursele și organizarea departamentelor de obstetrică și neonatologie. 

„A fost o experiență frumoasă, păcat ca doar eu am avut parte de acest lucru din cauză că am rude cadre medicale în cadrul spitalului unde am născut și de aceea am avut parte de tratament ‘preferențial’. În rest, mai bine sunt tratați porcii la măcelărie!”, povestește o mamă care a născut în 2024 la spitalul din Craiova.

Deși există ghiduri naționale care reglementează cum ar trebui să se întâmple o naștere, practica din spitale și clinici e inegală, arată mărturiile femeilor. 

În România, rata cezarienelor, printre cele mai ridicate din Europa, depășește de patru ori recomandările Organizației Mondiale a Sănătății, rata mortalității infantile e cea mai mare din Uniunea Europeană, iar rata mortalității materne e dublă față de media UE. În plus, avem cel mai mare procent de mame minore din UE, un acces limitat la analize și consultații, mai ales în zonele rurale, în vreme ce moașele, care ar putea oferi femeilor și copiilor lor un ajutor real, empatic și bazat pe dovezi, se luptă de ani să fie lăsate, la fel ca-n alte țări, să-și practice meseria pentru care s-au format. Deocamdată, fără succes. Răspunderea e doar a medicului, moașa nu are voie să asiste autonom nicio naștere.

„Nașterea în sine a fost foarte frumoasă, am născut cu multe moașe (era schimb de tură și au rămas toate la mine) și a fost foarte empowering și frumos să nasc cu atâtea femei lângă mine, care mă încurajau, mă țineau strâns de mână.”, spune o femeie care a născut în 2022 la un spital de stat din București.

Ani întregi de cercetare arată că medicalizarea excesivă a nașterii și absența moașelor din preajma femeilor duc la o rată crescută a intervențiilor medicale inutile și a complicațiilor, atât pentru mamă, cât și pentru copil. În țări precum Olanda sau Franța, moașele preiau îngrijirea sarcinilor cu risc scăzut, iar doctorii se ocupă de cele problematice din punct de vedere medical.

Nu vor să mai nască a doua oară

După experiențe pe care le descriu drept traumatizante în sistemul medical, 25% dintre femeile care au răspuns apelului nostru spun că nu mai vor să nască. La fel ca Sara, nu vor să mai treacă încă o dată prin aceeași „oroare”. Dar politicienii continuă să vorbească despre creșterea natalității și măsuri financiare de stimulare. Lipsesc însă măsuri precum accesul extins la monitorizarea decontată a sarcinii, cursuri gratuite pentru părinți sau servicii de îngrijire postnatală, inclusiv vizite la domiciliu ale moașelor.

Un studiu la care au participat peste 5.600 de femei din România, realizat în 2024 de Asociația Moașelor Independente în colaborare cu un colectiv de cercetătoare, pictează o hartă întunecată a felului în care nasc femeile la noi în țară.

„Azi putem afirma cu argumente științifice că violența obstetrică este o realitate prezentă atât în spitalele publice, cât și în cele private din România. Acest lucru poate fi explicat și prin faptul că trăim într-o lume cu o toleranță mare la violență în general, și în mod particular la violența împotriva femeilor. (…) Azi femeile victime ale violenței obstetrice au o voce care nu trebuie și nu poate fi ignorată. Pentru că ce e personal e politic și violența de gen este o problemă de sănătate publică”, crede Elena Diana Neaga, una dintre autoarele cercetării.

E și mai crunt pentru femeile din comunitățile rome sau din zone unde nu există acces la servicii medicale, o arată un raport publicat în 2025 de un consorțiu de ONG-uri. Femeile care trăiesc în sate sau orașe mici „se confruntă cu dificultăți majore în a obține îngrijiri medicale de calitate din cauza distanțelor mari până la spitale sau clinici și a lipsei de personal medical specializat în apropiere, ceea ce poate conduce la nașteri riscante acasă, fără asistență medicală, sau chiar la pierderea sarcinii și la decesul nou-născutului”.

În țări precum Marea Britanie, Franța sau Germania, guvernele sunt interesate să înțeleagă mai bine cum le pot oferi femeilor care urmează să nască o îngrijire cât mai empatică și eficientă, bazată pe știință. Finanțează inclusiv cercetări naționale și pun la cale planuri de acțiune pentru ca sistemele de sănătate să poată răspunde mai bine nevoilor reale ale femeilor.

În România, a existat o reacție la cercetarea despre violență obstetrică realizată de Asociația Moașelor, sub forma unui drept la replică trimis de Ministerul Sănătății, prin Comisia de Obstetrică-Ginecologie. Membrii comisiei cereau ca poziția lor să fie preluată de toate publicațiile care menționau rezultatele cercetării și puneau sub semnul întrebării mărturiile femeilor: „Nu există elemente de control al veridicității tuturor afirmațiilor”.

Ministerul Sănătății a intervenit atunci în schimbul de mailuri și a cerut ca cele două părți să se întâlnească și să găsească o cale de comunicare. 

„O epidemie de violența obstetrică” la nivel internațional 

„Trebuie să găsim modalități de a dialoga, pentru că această opoziție nu este deloc productivă”, spune Celine Miani, profesoară la Universitatea din Bielefeld și coordonatoarea unui proiect național privind violența ginecologică în Germania. „Trebuie să explicăm faptul că nu îi vedem pe medici ca pe niște agresori, ci ca pe potențiali parteneri pentru eradicarea violenței din sistemul de sănătate.”

„Nu m-aș feri să spun că ne confruntăm cu o epidemie de violență obstetrică și ginecologică”, continuă Miani, în prezent cercetătoare invitată la Oxford, la Institutul pentru Etică Practică. „Cred că misoginia nu este o caracteristică rezervată doar anumitor țări. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că violența obstetrică și cea ginecologică sunt forme de violență de gen. Orice societate patriarhală sau sexistă favorizează, așadar, acest tip de violență.”

Miani crede că violența obstetrică este direct legată de „o lipsă acută de investiții în serviciile de îngrijire maternă”, de lacunele din educația medicală privind consimțământul informat sau prejudecățile de gen, dar și de numărul insuficient de moașe. „OMS a publicat mult despre rolul pe care îl pot juca moașele în sistemul de sănătate și în îngrijirea maternă, și a demonstrat de nenumărate ori că e o investiție bună și eficientă. Moașele sunt mereu o soluție bună”, concluzionează cercetătoarea.

„Ca și cum mi-ar fi dat corpul printr-o mașină de tocat carne”

„Niciodată nu mai vreau!”, au fost primele cuvinte pe care Dolores i le-a spus soțului ei când l-a sunat din maternitate, imediat după ce a născut primul lor copil. Nu i-a spus că ea și bebelușul sunt bine, așa cum fac de obicei femeile, indiferent cât de grea a fost experiența nașterii. Se simțea ca și cum tocmai s-ar fi întors din război. Știa cât se poate de clar că nu mai vrea să treacă niciodată prin așa ceva.

Își dorise dintotdeauna să aibă copii. Doi sigur, poate chiar trei sau patru. După ce a terminat facultatea de psihologie și s-a căsătorit, a avut parte la 26 de ani de o sarcină senină și fără probleme. Dolores avea încredere în sistemul medical.

Nu se aștepta la travaliul pe care l-a trăit în 2022 la Spitalul din Našice, Croația.

După ce i s-a rupt apa, Dolores a plecat spre spital zâmbind. Nu i s-a permis să aibă un însoțitor în timpul travaliului. Našice era singura dintre cele 31 de maternități din Croația care interzicea prezența unui partener la naștere. Secția era goală – în 2022, la Našice au avut loc doar 369 de nașteri – și totuși o asistentă nu i-a permis lui Dolores să se plimbe pe hol, deși asta o ajuta să-și mai potolească contracțiile. Îi era greu să stea întinsă în pat, dar n-a avut de ales, pentru că era conectată la un monitor fetal. Nu a avut voie să aducă apă în sala de nașteri și nici nu i s-a dat să bea, deși a zis de mai multe ori că îi este sete. „Am făcut tot ce mi s-a spus pentru că aveam încredere că spitalul va face lucrurile așa cum trebuie”, spune.

Nu era foarte dilatată, așa că i-au făcut mai multe controale vaginale care au fost extrem de dureroase. Și contracțiile erau chinuitoare, dar a simțit că e „sfâșiată în bucăți” abia când i-au pus o perfuzie fără să o prevină. Perfuzia a picurat mai bine de o oră, până când a născut, îndurând contracții care n-o lăsau să respire.

„A fost ca și cum mi-ar fi dat corpul printr-o mașină de tocat carne. Am crezut că o să mor”, își amintește femeia.

Asistenta a apăsat-o de mai multe ori cu cotul pe burtă, apoi medicul a cerut o foarfecă, iar Dolores a simțit cum îi taie perineul, o senzație de arsură.

A născut un băiețel. I l-au pus pe piept doar pentru câteva minute. Au început să o coasă. Simțea tot, ca și cum ar fi cusut-o fără anestezie, deși medicul i-a spus că-i făcuse una. Totuși simțea fiecare împunsătură de ac. A zis că nu mai poate suporta durerea. Doctorul i-a răspuns, zâmbind, că „o s-o aducă soțul înapoi, să se plângă, dacă n-au cusut-o cum trebuie” – o aluzie la „cusătura soțului”, când perineul primește o cusătură în plus, nu din motive medicale, ci ca să sporească plăcerea bărbatului. 

N-au așteptat să elimine placenta spontan. O asistentă a apăsat-o tare pe burtă. Un val de durere după altul.

Experiența lui Dolores nu e o excepție nici în Croația.

Un studiu realizat de principala organizație neguvernamentală de părinți din Croația, „Părinți în acțiune” (RODA), bazat pe experiențele a 4.817 femei care au avut sarcini fără complicații și au născut în maternitățile croate între 2018 și 2019, a scos la iveală faptul că practicile învechite și dăunătoare sunt larg răspândite în sistemul medical croat.

„Aceste practici sunt adânc înrădăcinate în maternitățile din Croația și se bazează pe cunoștințe și protocoale din anii ’60. Existența unei ierarhii stricte în maternități împiedică orice încercare de a pune sub semnul întrebării sau de a reforma aceste protocoale. Desconsiderarea autonomiei femeii, a alegerilor și dorințelor sale, lipsa de pregătire a personalului medical în domeniul drepturilor omului – inclusiv dreptul de a lua decizii informate cu privire la procedurile medicale – sunt toate reflexe ale unui mod depășit de-a face lucrurile. Violența obstetrică a fost, în mare măsură, normalizată în Croația și este adesea percepută drept o serie de intervenții justificate medical, care salvează vieți”, explică Branka Mrzić Jagatić de la Asociația RODA.

În a cincea zi după ce-a născut, Dolores a început să sângereze abundent. În a șasea zi, a simțit un miros neplăcut. A cerut să fie consultată, iar ecografia a scos la iveală resturi de placentă. Același medic care o asistase la naștere i-a făcut un chiuretaj fără anestezie. Durerea a fost, din nou, copleșitoare, dar Dolores n-a scos niciun sunet.

„Parcă mă desprinsesem de propriul corp. Voiam doar să se termine odată, să scap cu viață și să plec acasă cu copilul meu.”

Durerea s-a oprit în cele din urmă, dar nu și urmările nașterii.

Din cauza epiziotomiei, nu a putut sta așezată vreo jumătate de an. Și-a petrecut începutul noii ei vieți de mamă întinsă în pat. Dar cel mai mult o chinuiau o suferință insistentă din cauza felului în care se petrecuse totul. Și furia că trupul îi fusese, cum spune ea, „mutilat”. „Înainte să adorm noaptea, îmi apăreau în minte imagini de la naștere: cum îmi ziceau că nu știu să împing, epiziotomia, apăsatul pe burtă, setea.”

Își mai dorea copii, dar de fiecare dată când se gândea la momentul nașterii, i se părea exclus. Când băiețelul ei a împlinit doi ani, Dolores a decis să înceapă terapia. „Mi-a dat curajul să mă apăr, să nu mai fiu ca un obiect cu care să facă orice vor”, povestește. În 2025, a rămas din nou însărcinată. A ales să nască la spitalul din Virovitica pentru că acolo i s-a permis să fie însoțită de două persoane – o raritate printre maternitățile croate – soțul ei și o doula care o ajutase mult în sarcină.

Avea contracții false, iar cei de la spital insistau să o interneze pentru a-i induce travaliul. A refuzat categoric, așa că a stat acasă cât de mult a putut. Contracțiile au devenit tot mai dese, până când a simțit nevoia să împingă. Nu voia să riște să nască în mașină, pe drumul de o oră până la spitalul din Virovitica. I s-a rupt apa și, la puțină vreme după, a născut stând pe vine în baie. Soțul ei i-a prins fiul și i l-a așezat pe piept.

Nașterea neplanificată din baie a fost cea mai frumoasă experiență din viața ei.

Mult mai puțin dureroasă decât primul travaliu, mai scurtă, și a fost și soțul lângă ea. N-a avut ruptură de perineu, deși bebelușul a fost cu 300 de grame mai mare decât primul, când i-au făcut epiziotomie. 

În Croația, nașterea acasă nu e interzisă prin lege, dar moașele nu au voie să asiste în afara spitalului. Din cauza asta, pot răspunde în fața legii dacă asistă o naștere la domiciliu.

„Normele patriarhale sunt adânc înrădăcinate în societatea croată, privându-le pe femei de dreptul la îngrijirea oferită de moașe, o opțiune care ar fi cea mai potrivită pentru majoritatea dintre ele”, afirmă Branka Mrzić Jagatić, de la ONG-ul RODA. În ultimul deceniu, numărul nașterilor la domiciliu în Croația a crescut tocmai pentru că multe femei s-au simțit în maternități la fel ca Dolores.

Dolores își dorește mai mulți copii. Dacă se va întâmpla, ar vrea să nască acasă, dar nu ar fi prima ei alegere. „Dacă dorințele femeilor ar fi ascultate și respectate mai mult în spitale, nici nu m-aș gândi să nasc acasă”, spune ea.

„M-au custut, m-au tot cusut și iar m-au cusut”

Sarcina i-a fost smulsă, bucată cu bucată. Mai întâi în Tadjikistan, de unde a fost nevoită să fugă. Apoi la granița dintre Polonia și Belarus, unde pântecul ei uriaș a fost invizibil. În cele din urmă, într-un spital din Varșovia, unde nașterea i-a fost furată.

Rădăcinile Sitorei Yusupova au crescut în pământul persan, în Isfara – Valea Caiselor. Dar nu se mai poate întoarce acolo. Odată cu anul 2014, oricine nu repeta întocmai ideile președintelui era etichetat drept extremist. Jurnaliștii ca ea erau arestați. Sitora difuza pe post imaginile pe care oamenii le filmau cu telefoanele: femei cărora li se smulgeau vălurile pe stradă, bărbați bărbieriți cu forța. Mai întâi au venit amenințările. I se cerea să dispară de pe post. Apoi a urmat presiunea asupra familiei sale. Trei ani mai târziu, când a rămas însărcinată, au amenințat-o că îi vor lua copilul.

Din Tadjikistan în Kârgâzstan, din Kârgâzstan la Moscova și de la Moscova în Belarus, Sitora a călătorit împreună cu soțul ei, Sanjar. Era însărcinată în cinci luni. „La granița poloneză, le-am explicat grănicerilor că am publicat materiale interzise”, își amintește ea. „Nu e niciun război în Tadjikistan”, au luat-o peste picior. Deodată, a simțit ceva cald între picioare. „Sângerez!”, a strigat Sitora. „Inventezi”, i-a tăiat-o grănicerul, dar i-a ordonat totuși unei colege să o verifice. În baie, femeia i-a spus Sitorei să se dezbrace. Sitora s-a albit la față și a început să tremure. Abia când femeile cecene au început să strige că ea chiar sângerează, cineva a chemat o ambulanță.

Câteva zile mai târziu, hemoragia s-a oprit. Sitora i-a vorbit copilului, întrebându-l dacă e bine. Bebelușul i-a răspuns cu o lovitură. Sanjar a plâns.

După a optsprezecea încercare de a trece granița, cuplul a primit în cele din urmă permisiunea de a intra în Polonia ca refugiați politic. Și-au cheltuit ultima sută de euro ca să plătească o mașină care să-i ducă la centrul de refugiați din Biała Podlaska. Acolo nu era nici un doctor.

„Femeile migrante se confruntă mai des cu complicații, inclusiv nașteri premature și decese perinatale”, afirmă dr. Rafał Zadykowicz, de la Universitatea de Medicină din Varșovia. „Multe decese și complicații severe în acest grup nu sunt cauzate de biologie, ci de barierele sistemice: lipsa interpreților, neînțelegerea simptomelor, teama de intervenții medicale și regulile neclare privind accesul la îngrijiri.”

Aceste constatări sunt în concordanță cu cercetările OMS privind femeile migrante din întreaga lume. În Polonia, însă, astfel de date nu există. În același timp, o „naștere bună” este departe de a fi garantată chiar și pentru cetățenele poloneze.

Recent, dr. Zadykowicz a fost invitat de Forumul Polonez pentru Migrație să stabilească împreună o listă necesară în orice spital: formulare și bilete de externare traduse, ghiduri practice pentru noii părinți și liste cu personalul care vorbește limbi străine. „Sunt lucruri simple care pot fi făcute imediat”, spune Zadykowicz. Apoi adaugă: „Trebuie doar să vrei să le vezi pe aceste femei care, până acum, au fost invizibile pentru sistem.”

În Varșovia, un medic de la un spital public i-a dat Sitorei o trimitere la ginecolog fără măcar să se uite la ea. „Mai bine stăteai la tine acasă”, i-a spus „Ce credeai, că aici e raiul pe pământ?”, își amintește femeia. 

Abia în luna a șaptea, un doctor i-a făcut, în sfârșit, o ecografie. Era fetiță. „O să-i spunem Simin – în persană înseamnă argint viu”, a spus Sitora. 

Într-o seară de septembrie, Sitora a început să simtă contracțiile. S-au dus la cel mai apropiat spital de stat. Sanjar a prezentat documentele de refugiat, dar o recepționeră le-a spus că trebuie să plătească câteva mii de zloți. Au fost internați la miezul nopții. La scurt timp după, au fost anunțați că, totuși, nu vor fi nevoiți să plătească nimic.

I-au pus o perfuzie. „Oxitocină”, a auzit Sitora, ca prin vis. Noaptea, contracțiile s-au întors. Dimineața, a cerut o epidurală. „O să ajungi în scaun cu rotile”, i-a zis asistenta. „În plus, e îngrozitor de scumpă.” Două ore mai târziu, contracțiile au revenit și mai puternice. Sitora urla după anestezie. Înțepătura a durut și, odată cu durerea, a început și nașterea. Simin a rămas blocată jos, în burtă. Două cadre medicale au apăsat pe burta Sitorei, forțând copilul să iasă ca pe un sâmbure de caisă – manevra Kristeller.

„Mi-au dat-o pentru o clipă”, își amintește Sitora, „apoi au început să mă coasă, să mă tot coasă și iar să mă coasă. 13 copci. După două ore, mi-au zis să mă ridic, dar nu puteam. Toate polonezele nasc în cinci minute și pleacă acasă. La voi, de unde vii tu, nu e la fel?, m-a întrebat asistenta.” Soțul a ajutat-o să ajungă în salonul de proaspete mame. Nu mai simțea nimic în zona perineului, ca și cum o explozie i-ar fi traversat corpul. A cerut calmante, dar i s-au refuzat pe motiv că urma să alăpteze. Dimineața, un ginecolog a constatat că fusese cusută greșit. Rana a fost redeschisă și cusută din nou. Nimeni nu i-a explicat ce se întâmpla.

Sitora i-a spus atunci soțului ei că nu mai vrea să nască niciodată. 

Irena Kotowska, profesoară de demografie la Universitatea din Varșovia, explică faptul că Polonia s-a transformat într-o țară de imigrație. „Este un proces de durată”, spune ea. „Unele dintre femeile care nasc în Polonia au ales țara noastră pentru că se simt în siguranță aici. Este un semnal că sistemul nostru, în ciuda neajunsurilor sale, le oferă ceva ce s-ar putea să nu găsească în altă parte.” 

Înapoi acasă, perineul Sitoriei îi zvâcnea de durere, ca și cum cineva ar fi scormonit acolo cu un cuțit. Încet-încet, a început să se simtă mai bine. Astăzi face voluntariat ca traducătoare pentru organizații umanitare, Sanjar și-a găsit un loc de muncă mai bun în IT, și s-au mutat cu toții într-un apartament nou. 

„Cinci ani mai târziu, am rămas din nou însărcinată. Sarmad, fiul nostru, s-a născut foarte repede. De data asta, eu mi-am ales spitalul. Moașele mi-au explicat totul. Epidurală? Nicio problemă. După naștere, m-am dat singură jos din pat. Dumnezeule, nu m-a durut nimic! I-am ales fiului meu un nume care înseamnă «curaj». Pentru că eu cred că în clipa în care se naște un copil, se naște și femeia a doua oară.” 

*Numele Sarei a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea.

Această investigație a fost realizată cu sprijinul fondului IJ4EU. Institutul Internațional de Presă (IPI), Centrul European de Jurnalism (EJC) și ceilalți parteneri ai fondului IJ4EU nu sunt responsabili pentru conținutul publicat sau pentru utilizarea acestuia.

Documentarea din România a fost sprijinită de Fundația Rațiu pentru Democrație, prin Fondul Petrichor Lane, creat în 2024 de Karen Renée Lane pentru susținerea jurnalismului pe teme legate de drepturile femeilor.

Poți completa aici apelul la mărturii despre experiența nașterii în România. Dacă l-ai completat deja, dă-l cuiva apropiat. 

Editor: Iulia Roșu
Ilustrații: Wanda Hutira