Vreme de mai multe luni, Snoop a documentat viața agricultorilor ca parte a unei investigații transfrontaliere finanțate de Journalism Fund Europe. În primul episod am prezentat felul în care criza din agricultură a explodat în proteste de stradă. Astăzi ne uităm la cum arată această criză pentru micii agricultori, cei care reprezintă majoritatea covârșitoare a fermierilor din România.
„Pământul devine din nou o povară pentru țăranii români”, spune fermierul octogenar Constantin Iordache. Într-o cameră întunecată ce servea odată drept sufrageria casei pe care a ridicat-o singur după repartizarea ca inginer agricol, stă înconjurat de teancuri de dosare în care a înregistrat meticulos cei 57 de ani de culturi plantate pe dealurile din jurul Coroieștiului, în județul Vaslui.
Agricultura liberă a început când „Am topit șinele de tren ca să ne facem sape”
Moș Iordache, așa cum fermierii mai tineri l-au botezat, încă poartă trauma unei alte perioade în care pământul devenise o povară pentru țăranii români, după reîmproprietărirea din anii ‘90. Atunci, țăranii s-au trezit că pământul pe care-l lucrau odată pentru cooperativă e acum în proprietatea lor, dar nu și uneltele fără de care agricultură nu se face. „La mine în sat, noi am topit șinele de tren ca să ne facem sape. Am fost forțați să ne întoarcem la niște mijloace de producție rudimentare. Și nu pentru că am fi noi romantici și ne place să dăm cu sapa“, spune Ramona Duminicioiu de la Eco Ruralis – Asociația Țăranilor și Țărăncilor din România.
Dar dacă în anii ‘90, distrugerea unui mod de a cultiva pământul s-a făcut prin lege, acum moș Iordache vede cum întregul sistem e cutremurat de un peisaj instituțional din ce în ce mai ostil și de dispariția țesutului comunitar în satele golite de migrație ale României.
„Aproape 20% dintre oamenii născuți în România nu mai trăiesc în țară”, arată Societatea Austriacă pentru Politica Europeană. Iar tendințele demografice pe termen lung din mediul rural indică declin, îmbătrânire și dezechilibre de gen în populație, punctează cercetătorii Institutului de Georgrafie al Academiei Române.
Deși „UE a încercat să reducă emigrația prin alocarea de fonduri specifice […], acestea nu au produs efectele așteptate în mediul rural românesc”, explică cercetătorul Nicola Galluzzo. Asta pentru că migrația din zonele rurale se datorează în mare parte lipsei serviciilor publice și a asistenței medicale de calitate, punctează Galuzzo. Acestea nu pot fi tocmai adresate prin Politica Agricolă Comună (PAC).
O treime din alocarea României din PAC este rezervată pentru proiecte de dezvoltare urbană în perioada bugetară 2021 – 2027. Asta înseamnă un total de 5.6 miliarde de euro. Deși sună bine pe hârtie, nu toți acești bani vor ajunge să fie cheltuiți. Trecutul e grăitor în acest sens, România înregistrând o rată de absorbție de 46% în ultima perioadă de bugetare a PAC, notează un grup de cercetători de la ASE București.
Natura nu vine ca o salvare. Resursele nu înseamnă nimic, ele, în sine. Să ai mult pământ bun poate fi zero ca semnificație a bunăstării. Un studiu care a analizat situația din județul Galați arată o concentrare a proiectelor de dezvoltare rurală contractate în zone periurbane și în localități rurale care beneficiază de know-how-ul unor Grupuri de Acțiune Locală. Regiunile sărace sunt cele mai dezavantajate, atrăgând cele mai puține proiecte de dezvoltare rurală, deși au cel mai mare potențial agricol în județul Galați.
Anca s-a făcut fermier ca să reînvie Bogdănița
Uneori, aceste proiecte de dezvoltare rurală chiar ajung să refacă suflul comunităților. Pentru moș Iordache, dovada e Anca Ursu din satul vecin – Bogdănița. În 2019, tânara ieșită de curând de pe băncile Universității de Agronomie din Iași, și-a ridicat trei sere în grădina bunicii cu bani dintr-un proiect de dezvoltare rurală, dar și cu ce economii strânsese împreună cu partenerul ei de viață – Silviu Fogoroș.
Astăzi, la 29 de ani, Anca conduce Ferma Ursu, unde lucrează împreună cu soțul, fratele și bunica ei de 84 de ani. Varea livrează buchete de legume în Bârlad. Iarna, tânara se transformă în spiridușul lui Moș Crăciun pentru copiii din cele șapte sate ale comunei Bogdănița.
Mulți au descurajat-o, în frunte cu bunica octogenară care astăzi muncește cot la cot cu cei mai tineri la Ferma Ursu.
„Ancăi i-a plăcut aici, mie nu. Eu eram sătulă de muncit pământul. I-am spus că e urâtă meseria asta. O împingeam să se facă învățătoare. Cu în grădină nu ai nici odihnă, nici zi de sărbătoare. Dar nu m-a ascultat Anca“, mărturisește Elena Ursu. În timp ce vorbește, nepoata ei încarcă masa din sufragerie cu dosare în care-și păstrează colecția de semințe tradiționale, unele sunt donate de moș Iordache. Acum, semințele strânse an de an de cei bătrâni sunt plantate din nou în grădină de mâinile Ancăi.
„Eu sunt născută și crescută aici. M-am născut în camera în care dorm. Asta e legătura mea cu pământul“, spune Anca, tânăra fermieră din Bogdănița.
Ferma Ursu este o fermă familială, ca aproape toate celelalte din România. Țara noastră are al doilea cel mai mare procent de ferme familiale din UE, potrivit Eurostat. Anca Ursu crede că niciun fermier nu poate reuși în agricultură în lipsa sprijinului familiei și ăsta e și printre motivele care au adus-o înapoi la Bogdănița.
Provocările sunt destule, iar Anca înfruntă un mediu diferit de cel experimentat de bunica Elena. „Am muncit o viață la CAP. La noi pe dealuri se creștea tutun. A fost greu, ore și ore de legat tutunul pe sfori. Dar niciodată nu mi-a frânt inima așa cum mi-o frânge când o văd pe Anca cărând apă cu gălețile toată ziua pentru a-și păstra culturile în viață”, mărturisește Elena Ursu.
Bogdănița se confruntă cu fântâni secate, la fel ca multe alte localități rurale din nord-estul României.
Tot mai puțină apă pentru fermierii din Moldova
„În 2022, nu mai ajungeam cu apa să udăm la solarii. Era cât pe ce să pierdem culturile. Am cărat apă cu căldarea. De fiecare dată când nu mai puteam, mă gândeam la sora bunicii. La 87 de ani îngrijește o grădină exemplară“, povestește Anca Ursu. Problema, fântâna bunicii a secat, și nu există un sistem public de distribuție a apei care să alimenteze Ferma Ursu. Așa că Anca a fost nevoită să sape adânc în economiile fermei pentru un puț de 60 de metri care să străpungă până în apele subterane de adâncime din dealurile Tutovei.
Tânăra fermieră e fericită deocamdată și simte că puțul e o garanție pentru viitorul Fermei Ursu. „Acum avem mai multă apă decât ne trebuie”, confirmă bunica Elena.
Însă, soluția ar putea să fie una de scurtă durată. Un studiu publicat în urmă cu cinci ani de o echipă de hidrologi, care a analizat nivelul apelor freatice cu ajutorul imaginilor colectate de sateliții NASA, arată un trend multianual descendent pentru apele subterane din Moldova. Și nu sunt doar estimările din satelit, ci și restricțiile de alimentare cu apă potabilă sunt o realitate în multe sate din nord-estul României.
„Situația apei doar se va înrăutăți în această regiune. În acest moment, nu am suficientă apă nici măcar pentru a uda grădina în timpul verii,” adaugă moș Iordache.
Pentru Anca Ursu, agricultura în vremea încălzirii globale înseamnă mai puțină apă pentru irigații și legume care rezistă cu greu în câmp deschis. „E imposibil fără sere, ai nevoie de ele pentru a avea o recoltă. Uneori este greu chiar și în seră. Sunt tot mai mulți prădători și agenți patogeni,” explică tânăra fermieră. Și, „în ceea ce privește vremea, înghețul târziu de primăvară ne omoară. Am avut temperaturi de îngheț în mai. Vremea nu mai are niciun sens,” adaugă Anca.
Singurătatea pune capac fermierilor mici din România
Agricultura e din ce în ce mai mult o activitate solitară. Anca Ursu se teme de ziua în care va rămâne fără ajutorul bunicii Elena. „Anca este norocoasă. Mă are încă pe mine. O ajut cu răsadurile. Intru în mica noastră seră de la 8 dimineața și mă întorc la 7 seara. Nici nu mănânc. Dar îmi place foarte mult să fac asta. Când lucrez, uit de singurătate și de bătrânețe,” spune senioara familiei Ursu din Bogdănița.
Mulți alți fermieri ar aprecia clonarea octogenarei. Găsirea de muncitori a devenit misiune imposibilă. Ajutorul rudelor e de multe ori singurul care este disponibil, spune Cristian Iordăchiță, care are o mică fermă de legume în Muntenii de Jos, județul Vaslui.
„E deosebit de greu când începem recoltarea, iar soția mea preia taraba. Atunci se adună munca la fermă. Sunt singur. Și mă cuprind din nou gândurile de a lăsa totul baltă,” mărturisește Iordăchiță.
„Nu îi învinovățesc pe cei care nu vor să lucreze pământul”
În 2009, fermierul a început să crească legume împreună cu soția și doi prieteni de familie într-o grădină din Muntenii de Jos. Între timp, soții Iordăchiță au rămas singuri în fermă, iar în jurul său au răsărit case ridicate de cei care locuiesc la Vaslui.
„Când am început, aveam mulți zilieri. Dar acei oameni au îmbătrânit. Unii au plecat din țară, alții au murit”, spune Cristian Iordăchiță.
Ajuns la 54 de ani, fermierul nu crede că are cui să-i lasă ferma. „Tinerii nu vor să muncească cu gleznele în noroi și arși de soare. Îi înțeleg. Ajung acasă și nu am energie să-mi scot soția la plimbare. E trist. Nu îi învinovățesc pe cei care nu vor să lucreze pământul. Nu aș recomanda nimănui să devină fermier. Dacă aș putea începe din nou, nu aș face asta”, concluzionează Iordăchiță.
Micul fermier recunoaște că s-a confruntat în ultimii ani cu depresie ca urmare a stresului profesional. În primăvara lui 2023, suprasolicitarea l-a adus în pragul de a contempla pensionarea din agricultură. „Eram sigur că voi renunța. A fost cel mai greu an pe care l-am avut de când am devenit fermier,” mărturisește Iordăchiță.
Pe fermier l-a împins la disperare o primăvară deosebit de friguroasă. Înghețul târziu de primăvară cauzează mai multe pierderi economice în agricultură decât orice alt fenomen extrem, iar frecvența fenomenului a crescut semnificativ ca urmare a încălzirii climatice în Europa, potrivit unui studiu din 2020. În primăvara lui 2017, un singur îngheț târziu a cauzat pierderi economice de 3.3 miliarde de euro în Europa.
Cristian Iodăchiță începe munca în februarie, atunci însămânțează primele răsaduri de roșii, castraveți și ardei, ca să poată ieși pe piață până pe 15 iunie. Fermierul vasluian știe că trebuie să țină cu dinții de acest termen, pentru că asta îi dictează piața, dar și pentru că asta dictau termenii inițiali ai programului Tomata.
Subvenția le aduce 3.000 de euro legumicultorilor înscriși care pot îndeplini condițiile, asta înseamnă o treime din venitul anual al fermei lui Iordăchiță. Dar, la însămânțare, temperatura din sera incubator trebuie să fie păstrată la 28 de grade, și nici nu poate scădea sub 16 grade în timpul creșterii răsadurilor. Fermierul vasluian își încălzește serele cu un sistem de sobe interioare, iar înghețul târziu l-a ținut în focuri până la sfârșit de aprilie 2023.
„Normal ar fi trebuit să mă trezesc din cinci în cinci ore. Dar s-a epuizat rumegușul de pe piață și a trebuit să trec la un sistem de încălzire cu bușteni. Am trecut la a mă trezi odată la două ore pentru a umple sobele“, explică Cristian Iordăchiță.
„Patru luni de zile, eu nu am dormit deloc. Am slăbit mult. Am ajuns la 65 de kilograme. Mi-am zis ce am făcut să merit o asemenea tortură, că doar nu am omorât pe nimeni“, continuă fermierul din Muntenii de Jos.
Iordăchiță s-a înmuiat în ce privește renunțarea la agricultură după ce și-a recăpătat sănătatea. Cum toți repornim motorul speranței odată cu veștile bune de la medic. „I-am spus soției că nu putem lăsa pământul pârloagă. Trebuie să plantăm măcar niște fasole și varză. Altfel o crească buruieni și muncim degeaba.”
A fi fermier e și despre izolare, de familie și de comunitate, simte Iordăchiță: „Vara, oamenii pleacă în vacanță. Vizitează. Merg la mare. Pentru noi e imposibil să plecăm de lângă grădină”.
„Când cineva zice dacă ar trebui să se apuce de agricultură, mai întâi întreb dacă au copii și dacă vor să-i vadă crescând. Am pierdut atât de multe momente cu fiicele mele. Momente pe care nu le voi mai putea trăi”, spune Cristian Iordăchiță.
Moartea albinei
Pentru apicultori nu-i înghețul târziu de primăvară, ci mai degrabă iernile blânde care rup aripile albinelor. „Agenții patogeni supraviețuiesc și se multiplică și revin mai puternici primăvara, când albinele și florile sunt cele mai vulnerabile”, explică apicultorul Nelu Oprea. La 55 de ani, bărbatul îngrijește 105 familii de albine într-o grădină presărată printre dealurile ce înconjoară Vasluiul, la Chițcani.
Când am început această documentare, iarna își așternea primii fulgi peste stupinele din grădină, iar o viespe stătea adormită pe pragul de lemn. Nelu ridică înaripata între buricele degetelor.
„De doi ani avem viespi cum nu am mai întâlnit. Când văd albine moarte, sunt disperată”, adaugă soția Mirela. Apicultorul intervine pentru a explica cum „Viespile atacă toamna târziu, când albina e mai amorțită. În iernile astea blânde, viespile pot să zboare pe temperaturi mai reci și să atace când albinele sunt slăbite”.
În urmă cu trei ani, soții Oprea au contemplat să se lase de apicultură după ce o bacterie care omoară larvele le-a infectat stupinele. „Mi-am zis că nu îmi mai trebuie apicultură. Dar ce să facem altceva. Industrie nu este în zonă, e greu să găsești un loc de muncă fără să faci naveta la Vaslui ori la Bârlad. Ne mai muncim gospodăria, plantăm ce avem nevoie și suplinim cu mierea”, povestește Nelu Oprea.
Soția îl completează, căci nu-i exclusiv despre motivația financiară când vine vorba de apicultură. „În martie parcă avem o făbricuță în grădină. Bâzâie. Se ridică și pleacă toate la cules. E o plăcere să ai albine”, spune Mirela.
Și, există din ce în ce mai des, momente în care apicultorul trebuie să aducă de acasă și să suplinească cu hrană stupinele în anii în care seceta usucă toată flora care ar putea fi culeasă de albine de-a lungul verii. „Seceta ne-a afectat foarte mult în zonă. Și dacă e secetă vara, nu au cum să treacă iarna cu cu au reușit ele să culeagă. Îți trebuie sute de kilograme de zahăr și preparăm turte pentru albine”, adaugă Nelu Oprea.
Fermierii, grup vulnerabil în fața suferinței psihice în Europa
O rezoluție recentă a Parlamentului European îi identifică pe fermieri drept un grup vulnerabil din punct de vedere al sănătății mintale. Europa se încălzește mai repede decât orice alt continent. Seceta, inundațiile și patogenii nu sunt doar inconveniențe pentru fermieri, ci amenințări existențiale. Două studii americane au identificat o corelațieîntre temperaturi excesive, condiții de secetă și ratele de suicid ale fermierilor din California și Colorado.
Micii fermieri români se simt covârșiti, izolați și fără cale de scăpare. „Este greu să renunți. Există o legătură pe care o construiești cu plantele. Le vezi crescând, înțelegi când se simt rău. Suferi când ele suferă”, explică Mariana Florea, o legumicultoare de 48 de ani din orașul Negrești, județul Vaslui.
Când pierd o recoltă, fermierii sunt loviți financiar, dar și emoțional. Experții spun că creșterea frecvenței fenomenelor extreme asociate crizei climatice afectează sănătatea mintală a fermierilor. Fermierii sunt în top zece profesii cu cele mai ridicate rate de suicid în Franța, Marea Britanie și Statele Unite. În România nu există date despre sinucideri în funcție de profesie. Însă, în mediul rural, rata de suicid este dublă față de urban, o arată un studiu pe sinuciderile din județul Mureș.
„Cel mai mult stres e din 15 februarie până la 1 iunie. E perioada de răsaduri. Stăm și 13 ore pe zi printre plante. Fără mâncare. E un moment în care e greu de gestionat relațiile de familie. Mă ajută că acum sunt copiii mai mari. E extrem de dificil să ai o afacere în legumicultură și copii mici”, spune Mariana Florea.
În fiecare primăvară, când munca în fermă e cea mai grea, femeia slăbește până la zece kilograme. Restul anului se confruntă cu imunitate scăzută. „Răceam des în mijloc de vară. Apoi am decis să am grijă de mine în această perioadă de supraîncărcare emoțională și fizică. Am început să iau tot felul de suplimente, vitamina B12”, povestește fermiera din Negrești.
În mijloc de iunie, Revița Dragomir e extenuată în spatele unei tarabe verzi din Piața Traian din Vaslui. În spatele munților de roșii și ardei, fermiera de 58 de ani ascunde o cutie de Magnerot. „Pentru energie, altfel nu pot”, mărturisește Revița. Fermiera cultivă legume și verdețuri cu soțul de 27 de ani. Cei doi au zece solare întinse pe aproape un hectar în Sârbi, la 20 de kilometri sud de orașul Vaslui.
Ambii au obosit și vorbesc an de an de momentul când vor renunța la agricultură. „O să mai plantez doar verdețuri”, spunea Revița Dragomir cu câteva zile înainte de Crăciun. Dar, acum taraba e plină de legume, iar fermiera își spune cu durere că trebuie să se întoarcă și sâmbătă la tarabă „că plâng ceilalți ardei să fie culeși”.
„Eu m-am făcut grădinar, dar nu cred că poți să ai o viață normală atunci când îngrijești pământul”, recunoaște cu apăsare soțul, Ion Dragomir.
Dar cei doi vorbesc și de reziliență, iar ei își găsesc evadarea în vacanțe la care doar visau în tinerețea petrecută sub Ceaușescu. S-au întors din Tunisia, iar în ianuarie urmează să plece în Thailanda. „Voi avea vacanța vieții mele în Phuket. Voi fi în paradis, dar am muncit mult pentru acest paradis”, spune Revița Dragomir.
În Bogdănița, Anca Ursu crede că reziliența se construiește în comunitate. Pe lângă crescut și îngrijit legume, misiunea ei e să repare țesătura omenească din jurul Fermei Ursu. „Cresc ceva pe fermă și cresc ceva în comunitate”, spune tânăra de 29 de ani, care își încurajează clienții să viziteze ferma, să descopere satul și să contribuie pentru a cumpăra cadouri de Crăciun pentru copiii din cele șapte sate ale comunei Bogdănița.
Mariana Florea ar fi renunțat de mult la agricultură dacă nu era bucuria pe care i-o aduc clienții. „Suntem încă în acea perioadă în care ne spunem: hai să încercăm și anul ăsta, poate iese mai bine. Ne-am gândit de multe ori să renunțăm. E multă muncă și câștigurile nu mai sunt ca înainte. Ce mă ține în afacere e să văd clientul care-mi spune să nu renunț. Asta e satisfacția mea”, adaugă fermiera din Negrești.
Al Șaselea Raport de Evaluare întocmit de Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice (IPCC) vorbește deschis despre impactul pe care atât criza climatică, cât și migrația, îl au asupra sănătății mintale a țăranilor și fermierilor. Consecințele pot fi ameliorate atunci când există scheme de suport funcționale, spune Diana Ürge-Vorsatz, profesoară la Central European University și vice-președintă a IPCC.
Prin scheme de suport funcționale, vice-președinta IPCC se referă și la subvenții agricole, dar de acestea beneficiază îndeosebi fermierii mari – 20% din cele mai mari ferme primesc 84% din plățile pentru hectar în România.
Tomata, o subvenție care i-a ajutat și încurcat pe legumicultori
Legumicultorii se plâng că și submăsurile pilon dedicate lor, precum programul Tomata, îi constrâng prea mult, obligându-i să producă produse de o calitate inferioară.
Până anul ăsta, programul Tomata cerea fermierilor să vândă o producție minimă până în 30 iunie pentru a beneficia de subvenție de 3.000 de euro. „Asta înseamnă să pui răsadul în pământ la 1 februarie. Și o să-mi iasă roșia fără gust, că nu prea ai lumină atunci. Și, în plus, ce primesc din subvenție dau pe căldură, că în nordul țării trebuie să încălzesc solariile până la sfârșit de aprilie. Costurile sunt uriașe. Și munca asemenea”, explică Mariana Florea din Negrești, județul Vaslui.
„Nu cred că autoritățile ascultă cu adevărat fermierii. Te obligă să faci ceva pentru bani care în final ajunge să fie rău pentru tine, pentru client și pentru mediu”, spune Mariana Florea.
În 2024, cerințele programului Tomata s-au relaxat, eliminând obligația de a vinde o recoltă minimă până la 30 iunie. Numărul fermierilor care a aplicat a crescut. Revița Dragomir s-a simțit și ea încurajată să aplice pentru prima dată la Tomata. Dar nu l-a ajutat pe Antim Nechifor, care practică agricultură ecologică și regenerativă în satul bunicilor soției, în Homița, județul Iași.
„Este imposibil să faci agricultură ecologică dacă mă obligi să plantez 1.000 de metri pătrați cu roșii”, spune Antim Nechifor.
Vice-președinta IPCC, Diana Ürge-Vorsatz, crede că e nevoie de acțiuni în toate sectoarele economice pentru a încetini schimbarea climei. „Iar fermierii, o opțiune pentru ei este agricultura regenerativă. Dacă restaurăm conținutul organic al solurilor noastre, ăsta e un dublu câștig. Fermierii vor avea de câștigat de pe urma unui sol mai sănătos, iar mediul va fi ajutat pentru că putem să captăm niște cantități uriașe de carbon în soluri”, explică Ürge-Vorsatz.
Antim Nechifor nu simte că există măsuri care să susțină o agricultură mai blândă cu mediu în România.
„Noi aveam visul de a ne face o fermă ecologică de când studiam la Agronomie. Am venit aici pentru că satul era departe de poluare, iar noi nu vrem ca nimic chimic să ne afecteze culturile. S-au aliniat stelele peste Homița”, continuă fermierul, care administrează o mică fermă ecologică împreună cu soția Laura și își vinde produsele la o băcănie cu produse ecologice din Iași.
Pentru prima oară, câțiva fermieri mici și-au făcut vocile auzite în comitetul interministerial înființat ca urmare a protestelor agricultorilor din România.
„Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă în agricultură, nu putem uita de fermele mici. Agricultura implică oameni. Trebuie să ne uităm la cine sunt cei mai mulți dintre ei”, spune Ramona Duminicioiu, directoarea Eco Ruralis. Ea completează: „Nu e doar o criză a agriculturii, e o criză de securitate alimentară. Fermierii au fost mereu lăsați să găsească soluții de unii singuri. Acum, sunt tot mai multe perturbări. Iar faptul că aceste perturbări rămân nerezolvate agravează situația”, punctează Duminicioiu.
Această investigație a fost finanțată printr-un grant pentru jurnalism de mediu oferit de Journalismfund Europe. Din echipa internațională au făcut parte Elena Ledda, Iliana Papangeli, Apolena Rychlíková, Corina Petridi, și Paulina Olszanka.