„Lipsă spațiu” în buletin. Cum trăiesc zeci de mii de români pe care statul nu-i recunoaște

O dată la câteva zile, Claudiu Cornea umple bidoane cu apă și le împinge cu roaba, spre casa lui. Casă e mult spus. Sunt două construcții mici, separate, din cărămidă. Una dintre ele e dormitorul. Cealaltă, un hibrid între bucătărie și baie. Trebuie să ieși dintr-una și să treci prin curte, ca să ajungi în cealaltă.

Locuința improvizată e pe un teren abandonat din Străulești, la mică distanță de ansamblurile rezidențiale luxoase din nordul Bucureștiului. Casa familiei Cornea e prima. În spate sunt alte șapte familii. Niciuna dintre locuințe n-are apă potabilă. 

„Dacă nu ar fi fost vecina asta care să ne ajute, nici apă nu am fi avut”, spune Cornea. Familiile își cară apa, cu rândul, în bidoane, de la o vecină.

Nici electricitate nu ar fi avut, dacă nu și-ar fi cumpărat un generator. Îl folosesc cu rația, cât să-și încarce telefoanele și să aibă lumină, ca cei mici să-și facă temele. 

„Toți ne vorbesc de sus”

Familia Cornea are trei copii. Băiatul cel mare, de 22 de ani, locuiește separat, într-o garsonieră de la stat. Ceilalți doi stau cu părinții. Tatăl lucrează cu ziua în construcții. Mama e femeie de serviciu.

„Toți muncim și ne trimitem copiii la școală”, spune Claudiu Cornea.

Și-a construit singur cele două încăperi. El a turnat ciment, el a ridicat și izolat pereții, el a montat termopane. A făcut și o cabină de duș „pentru copii, să aibă condiții”. Dușul e conectat la un butoi cu apă. I-a luat ani buni să ajungă la acest „confort”. Ar fi durat mai puțin, dacă ar fi avut un serviciu permanent, cu contract de muncă. Spune însă că i-a fost imposibil, pentru că nu are buletin. Și, dacă nu are buletin, nu are nici casă, legal vorbind.

În locuința mică, dorm cu toții într-o singură cameră, pe o canapea extensibilă și pe o saltea pe care o pun pe jos, lângă. Canapeaua e primită de la un client pentru care a lucrat Cornea. La fel și dulapurile, șifonierul, mobila de bucătărie și electrocasnicele.

Acum, în decembrie, se încălzesc la sobă, cu lemne pe care le găsesc aruncate pe stradă sau adunate de pe câmp, cu bucăți de mobilă veche lăsată la câte-un colț de stradă. Mai dificil e cu igrasia, pentru că pereții nu sunt atât de bine izolați. Și cu fumul de la soba veche.

Cornea spune că face tot ce poate și speră ca toți copiii lui să aibă o viață mai bună. „Merg la școală, învață”, repetă el, obișnuit să fie acuzat că nu muncește sau că nu-și trimite copiii la școală. Se simte judecat mereu, inclusiv de funcționarii din primării, care, spune el, îi privesc de sus pe el și vecinii lui. Unii dintre ei au cerut locuințe sociale acum 20 de ani, fără rezultat.

„Toți reprezentanții primăriei ne vorbesc de sus.” 

Ce sunt așezările informale

În România, în comunitățile asemănătoare cu cea din Străulești, trăiesc aproape 72.000 de oameni – cât populația orașului Târgu Jiu. În total, sunt în jur de 400 de astfel de așezări informale. Majoritatea sunt formate din clădiri abandonate sau spații improvizate, iar cele mai multe nu au curent electric sau apă potabilă, potrivit unui raport al Ministerului Dezvoltării din 2022. 

Comunitățile acestea sunt reglementate printr-o lege din 2019 și, în teorie, sunt recunoscute ca atare de autorități. 

În practică, e mai dificil.

Așezările informale sunt locuințe spontane, construite pe terenuri care nu sunt, pe hârtie, zone de locuit. Unele seamănă cu case obișnuite, altele cu adăposturi improvizate, ridicate rapid după evacuări sau în timp, cu investiții ale oamenilor. Locuitorii, care provin din categorii vulnerabile, nu au drepturi legale asupra terenurilor sau locuințelor.

O comunitate este considerată așezare informală dacă este formată din cel puțin trei construcții dedicate locuirii.

Fenomenul nu e nou. Primele așezări au apărut în urmă cu 70 de ani, pe fondul urbanizării din comunism. Ulterior, costurile locuirii au crescut, romii au fost sedentarizați forțat, iar evacuările sau relocările forțate i-au împins pe unii oameni spre astfel de locuințe. După 1990, a lipsit cadrul legal pentru amenajarea teritoriului, iar reglementările ulterioare au făcut dificilă centralizarea teritoriilor care cuprindeau așezări informale.

În lipsa unor politici publice clare și a unei legislații care să-și asume problema, aceste locuințe s-au înmulțit necontrolat. A contribuit și faptul că România are un sistem prea puțin implicat în sprijinirea populației vulnerabile din astfel de comunități.

Snoop a întrebat peste o sută de primării 

Numărul oficial al persoanelor din așezări informale este de 72.000, însă realitatea din teren este subestimată. Mai puțin de jumătate dintre primării au raportat date către Ministerul Dezvoltării. Multe susțin că nu au astfel de așezări, dar nici nu le-au verificat.

Din cei 72.000 de locuitori, 10% sunt copii până în 14 ani, mai arată raportul de la Ministerul Dezvoltării. Aproape 200 de orașe, orașe municipii și mai ales comune au spus că au în raza lor așezări informale.

• Cele mai multe așezări informale sunt contabilizate în județele Harghita, Sălaj, Prahova și Sibiu. 
• Cele cu cel mai mare număr de oameni sunt în Ilfov, Brașov, Covasna și Bihor.
• Primăriile din județele Constanța, Giurgiu, Iași, Ialomița, Olt, Teleorman și Vaslui nu au raportat nicio așezare informală. Practic, acei oameni nu există pentru autorități. 

Pentru o actualizare a datelor, cel puțin parțială, Snoop a întrebat primăriile de municipii și de orașe cu peste 10.000 de locuitori, precum și primăriile de sector din Capitală, câte așezări informale au în evidență și câte persoane locuiesc în acestea. 

Din 131 de administrații locale, 97 au răspuns la solicitările în baza legii informațiilor publice.

Răspunsurile nu ne-au fost transmise în același format de către toate primăriile. De exemplu, unele au comunicat fie doar numărul persoanelor ori numărul familiilor care locuiesc în așezări informale, fie doar numărul așezărilor informale. 

60 dintre ele au spus că nu există astfel de comunități în orașele lor sau pur și simplu că nu au date despre asta. Din cauza lipsei de uniformitate a informațiilor, nu este o posibilă o imagine de ansamblu clară și relevantă.

Oamenii nimănui

În multe zone din țară, locuințele informale sunt ignorate de autorități, spune Alexandra Lulache, antropologă și  housing coordonator (coordonatoare de locuințe) la Asociația MakeBetter, care a militat pentru recunoașterea lor prin lege în 2019. 

Lulache spune că unele primării nu recunosc oficial situația, deși ea se vede cu ochiul liber.

„Dacă te duci într-o cârciumă sau întrebi pe oricine într-un oraș care este zona ta de săraci, aproape toată lumea o să aibă, de fapt, răspunsul. Istoric, nu ai cum să nu ai una”, explică ea.

Pentru multe primării, locuințele informale „înseamnă o responsabilitate în plus într-un buget local deja limitat, pe un subiect care să-ți pună în cap restul electoratului”, adaugă Lulache.

Deși legea definește clar așezările informale, primăriile le confundă uneori cu locuri de squatting sau raportează sate întregi. 

În răspunsurile către Snoop, de pildă, unele primării au scris că nu „dețin” în administrarea lor locuințe informale. Dar ele nu sunt „deținute”, ci ar trebui monitorizate, conform legii.

Chiar și în raportările către Ministerul Dezvoltării, au existat situații în care primăriile au transmis cazuri de squatting, oameni care locuiesc în apartamente fără contracte de chirie, arată Lulache. În alte cazuri, au raportat sate întregi, care de fapt sunt așezări informale de mărimea unui sat.

„Dar primăria respectivă a pus efectiv: satul X”, mai explică antropologa.

Sute de mii de oameni nu au acte asupra casei în care locuiesc. Prin urmare, nu își pot face cărți de identitate permanente și au acces limitat sau deloc la infrastructură și servicii de bază, precum apă curentă, electricitate, servicii de educație și sănătate. De asemenea, nu pot avea contracte de muncă.

Oamenii din Străulești nu mai au cărți de identitate de când au fost evacuați ultima oară. Acum, pe buletinele lor temporare scrie „lipsă spațiu”. 

Potrivit legislației, fiecare primărie trebuie să aibă o comisie specială, compusă din reprezentanți ai urbanismului, construcțiilor, asistenței sociale, sănătății, poliției locale, specialiști în problemele romilor și ONG-uri, coordonată de arhitectul-șef. Comisia are rolul de a identifica în teren așezările informale, de a le măsura pentru a stabili limitele și suprafața, de a crea o bază de date cu locuitorii și tipurile de imobile.

Comunitatea trebuie implicată în discuții pentru a găsi soluții împreună: toți locuitorii să fie informați și, după caz, să fie ajutați să negocieze pentru parcelele de pământ sau să li se ofere o alternativă la locuire.

Pe hârtie, totul arată organizat. Realitatea din teren e însă diferită.

„Vor să ne dea afară ca pe câini”

La începutul lui aprilie 2024, câteva zile la rând, polițiștii locali din Sectorul 1 le-au bătut la poartă oamenilor din Străulești să le spună că le vor dărâma casele. „Vor să ne dea afară ca pe câini”, au spus atunci oamenii.

Pe dispoziția semnată în aprilie de fostul primar al Sectorului 1, Clotilde Armand, se cere „desființarea construcțiilor” care nu au nicio autorizație de construire, și se vorbește despre „ocuparea abuzivă a terenului”.

Oamenii au fost surprinși. Mulți locuiesc acolo de peste un deceniu și nu mai fuseseră vizitați de polițiștii locali. Pe aceeași stradă au crescut trei generații din actualele familii. Unii chiar acolo s-au născut.

„(Primăria Sectorului 1, n.r.) a spus că sunt doar niște construcții de pe domeniul public care trebuie demolate și a făcut abstracție de faptul că acolo locuiesc niște oameni”, spune Ioana Florea, cercetătoare în domeniile sociologiei și studiului muncii și membră a Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL), care militează pentru dreptul la locuire. 

De la trei unități locative în sus, comunitatea informală trebuie recunoscută oficial, afirmă Florea, iar persoanele trebuie protejate de evacuare. „Nu contează regimul de proprietate al terenului”, public sau privat.

Pentru Claudiu Cornea, aceasta ar fi fost a treia evacuare de pe Intrarea Străulești. Prima oară a fost dat afară, deși plătea chirie, deoarece terenul și-a schimbat proprietarul. O lună întreagă, el, soția și cei trei copii au locuit sub cerul liber. Ulterior, au găsit o construcție de beton lângă casele unde locuiesc acum. Și de acolo au fost evacuați, cu executor judecătoresc.

Situația din aprilie nu ar fi trebuit să existe, insistă Ioana Florea, dacă primăria ar fi respectat legea și ar fi înființat comisia specială de monitorizare a așezărilor informale. Primăriile de sector din București nu au comisii nici acum, la cinci ani de la adoptarea legii privind locuințele informale. Cea de la Primăria Generală a Capitalei s-a format abia în iulie, 2024.

Aceste comisii speciale, în colaborare cu comunitatea din așezarea informală, trebuie să găsească o variantă fie de reglementare a așezărilor, fie de relocare a oamenilor care locuiesc în ele. „Nu le poți reglementa pe toate pentru că nu este one-size-fits-all”, explică Marina Neagu-Batog, cofondatoarea asociației MakeBetter. Specializată în economie urbană și dezvoltare economică locală, a fost parte din echipa care a coordonat proiectul „N-am acte, nu exist” din cartierul de locuințe informale Câlnic, Reșița, cel care a stat la baza legii așezărilor informale.

Modelul de așezare informală care a schimbat o lege 

Așezarea informală din Reșița este prima astfel de comunitate care a pornit pe drumul de reglementare in situ, adică păstrarea pe loc a așezării informale. E un caz fericit, spune Neagu-Batog. E modelul ideal în care a existat o colaborare bună cu administrația locală, iar terenul era deja al primăriei, astfel că au putut fi săriți câțiva pași birocratici. Acum, PUZ-ul este aprobat, parcelele de teren sunt împărțite și mai trebuie făcută darea în posesie către localnici.

Primăria nu poate vinde terenurile către persoanele care locuiesc într-o așezare informală, în cazul reglementării in situ. Un lucru firesc – o instituție publică trebuie să treacă printr-un proces de licitație publică, la care se poate înscrie oricine, potrivit legii.

Asta înseamnă și că oricine poate cumpăra terenul respectiv, orice persoană sau entitate juridică. Drept urmare, oamenii care au locuit acolo zeci de ani riscă să rămână brusc fără nimic.

Primăria poate concesiona terenul pentru câteva zeci de ani, cu o redevență minimă, de exemplu 1 euro pe metru pătrat. Astfel, deși nu devin proprietari, oamenii primesc un act de dare în posesie, care le oferă noi oportunități: să-și autorizeze locuința și să se racordeze la apă, gaze sau electricitate.

„Ai o altă legitimitate”, spune Neagu-Batog. 

Așezările informale sunt însă eterogene, iar o soluție care funcționează într-o parte ar putea să nu funcționeze în alta.

„Unii oameni au locuințe ok, dar într-o zonă proastă. Unii oameni au locuințe ok, într-o zonă ok. Unii oameni au locuințe foarte, foarte dramatice în niște zone ok, trebuie așteptat să-și construiască. Cel mai grav este când au locuințe proaste într-o zonă proastă – ar trebui ajutați să se mute de acolo”, mai spune Neagu-Batog.

Cartierul Mimiu 

La vreo 60 de kilometri de Străulești, cartierul Mimiu de la marginea Ploieștiului se întinde pe lângă ruinele fostei rafinării Astra. A plouat la început de decembrie, cu o zi înainte ca Alexandra Lulache și colega sa arhitectă să ajungă acolo. Mașina lor lasă urme adânci în noroi. Sunt gropi și bălți la tot pasul, iar oamenii se strecoară în zigzag încercând să le evite.

Marius, în vârstă de 58 de ani, le întâmpină pe activiste la poartă. Lemnul din care e făcut gardul e negru și mâncat de timp. Poarta s-a umflat de la umiditate și trebuie ridicată ușor pentru a fi deschisă. Dar cel puțin Marius are acoperiș nou la casă și le mulțumește lor pentru asta. Asociația MakeBetter a avut câțiva bani rămași dintr-un alt proiect și i-a folosit pentru a reface acoperișurile, pereții sau fundația la câteva case din Mimiu, acolo unde era nevoia urgentă.

„Ploua în casă ca afară. Ploua în pat. Stăteam cu ligheanele. În sfârșit nu-mi mai plouă în casă!”, spune bărbatul.

I-a luat 15 ani să ridice casa așa cum este acum: mică, cu o singură cameră și un hol în care a fost improvizată bucătăria. Până a pus pereții și tavanul, el, soția și copiii au dormit în magazia din curte.

Acum stau cinci persoane și un bebeluș de un an și jumătate – nepotul lui Marius – într-o cameră.

„Am strâns aici bucată cu bucată și am făcut căsuța asta. Soba asta o am de șase ani”, spune el. Arată către soba mică din colțul camerei, pe care a cumpărat-o dintr-un ajutor social. E cald în casă, dar dacă am fi ajuns cu câteva ore mai devreme, povestește Marius, am fi găsit negru înăuntru. Soba e veche, defectă și uneori scoate fum. Le e teamă că asta s-ar putea întâmpla noaptea. Au ajuns să doarmă iepurește, povestește Marius.

Zilele trecute, a fost un incendiu la unii dintre vecinii lui. În noiembrie a mai fost unul. În octombrie, altul.

Marius muncește cu ziua pe unde-l cheamă oamenii și unde se oferă să mai ajute. Și el, și soția lui mai fac un ban din peturile returnabile adunate de pe stradă sau din coșurile de gunoi. Le lasă în aparatele Returo, în schimbul bonurilor. Unul dintre copii merge la școală, celălalt muncește și el, iar nora are grijă de bebeluș.

Sunt în jur de 200 de familii în cartierul Mimiu, iar casele lor sunt extrem de diferite. Unele sunt mari, cu etaj și multe camere, cu gard de metal negru. Altele sunt din chirpici, puțin mai mari decât o magazie.

Marina Neagu-Batog și Alexandra Lulache avertizează să nu ne lăsăm păcăliți de aparențe, așa cum fac adesea autoritățile.

„Unele case par mari și ok, dar pot fi fără fundație, construite prost, cu infiltrații sau supraaglomerate. Observi aceste tipare sezoniere: acum mai fac o anexă, acum un acoperiș, o termoizolație sau reconstruiesc ceva.”

Toate casele din Mimiu au fost construite fără autorizații, de-a lungul anilor, pe măsură ce oamenii au strâns bani pentru materiale. Însă, chiar dacă unii au ridicat locuințe mai mari, nu înseamnă că își permit să cumpere terenul, să se racordeze la apă sau să urmeze pașii pentru legalizare. Un proces pe care experta îl numește „reverse urban planning”, în care primăria adaptează planurile urbanistice la construcțiile existente, și nu invers, cum ar fi normal.

„Adevărul e că așezările astea s-au dezvoltat fiindcă nu a stat nimeni să-i tragă de mânecă: «Tu ce construiești aici? Știi că nu-i bine pentru tine?». Tu, primărie, tolerezi ce se întâmplă și situația devine și mai rea pentru toți cei implicați. După aia, tot tu, primărie, zici: «ia uite ce de bani au ăștia și construiesc, de ce să-i ajut eu să le dau și pământ?»”, explică Marina Neagu-Batog.

Georgel Zaharia, coordonator de program comunitar la organizația comunitară Concordia, descrie Mimiu ca pe „un sat de la marginea Ploieștiului”. Locul a rămas blocat în propria sa istorie. Comunitatea s-a extins și s-a lărgit, dar restul e la fel: străzi de pământ, gropi la tot pasul, fără canalizare, fără apă curentă, iar electricitate au doar câțiva. Ceilalți s-au descurcat cu cabluri trase pe geam de la vecini.

„E ca și cum ai intra într-o altă lume, așa de mare e discrepanța față de oraș”, spune Zaharia. A observat că, din 2017 de când lucrează în comunitate, unii dintre localnici au reușit să-și mai îmbunătățească condițiile de locuit.

Un drum asfaltat ar reduce riscul de abandon școlar 

Ce face Concordia în comunitate este să se asigure că cei mici merg la școală. Colaborează bine cu părinții, dar admite că, uneori, trebuie să ducă muncă de lămurire cu ei. Elevii merg la ore, apoi se duc la centrele Concordia, unde primesc mâncare și ajutor la teme. „Aici e munca noastră permanentă”, povestește Zaharia.

Copiii vor să meargă la centru, dar nu toți părinții reușesc să facă acest efort, explică asistentul social. Școala e aproape, dar copiii ajung plini de noroi. Pe multe garduri din Mimiu sunt întinse la uscat haine de copii. Zaharia crede că și ăsta e unul dintre motivele pentru care riscul de abandon școlar este atât de ridicat în comunitatea de lângă Ploiești: decât să stea murdari în clase, părinții preferă să nu-i mai trimită deloc.

Sunt elemente ale locuințelor informale care intensifică discriminarea, adaugă Alexandra Lulache. „Mamele spală hainele de mână, fără apă curentă, dar copiii tot se murdăresc pe drum și sunt batjocoriți la școală. Apoi, plâng acasă și nu mai vor să meargă.”

Un drum asfaltat i-ar ajuta pe copii să fie integrați mai bine. Lulache spune că a auzit un asistent social care a spus că „ăsta e modul lor de viață, al romilor, că lor așa le place”. „E o întărire a stereotipurilor. Un drum asfaltat e important pentru că e în relație directă cu jignirile rasiale”, explică Lulache.

• Aproape 17% dintre copiii români abandonează prematur școala, un procent ce plasează România pe primul loc în Uniunea Europeană, potrivit Eurostat. 
• România are cel mai mare risc de sărăcie din Uniunea Europeană. 

La fel ca Marius, niciun locuitor din cartierul Mimiu nu are acte pe casă. Majoritatea familiilor au doar o chitanță de mână, care dovedește că au cumpărat terenul, dar care nu înseamnă nimic din punct de vedere legal, nu le conferă dreptul de proprietate. Trebuie să meargă în instanță, dacă proprietarul terenului este cunoscut, pentru a obține acest drept de proprietate, sau la primărie: să declare terenul în Registrul agricol, să plătească taxe pentru el și să obțină un drept de superficie sau de posesie.

Activiștii implicați în comunitatea din Mimiu sper că, odată cu schimbarea administrației locale în Ploiești, la alegerile din iunie 2024, cartierul va intra pe drumul care va duce la recunoașterea sa ca așezare informală.

Deși nu este clar cât de periculos este nivelul de radioactivitate, descoperit în 2021 la fosta rafinărie, din punct de vedere urbanistic, „Mimiu este într-o zonă ok”. Terenul este al primăriei, astfel că întregul proces de intrare în legalitate ar trebui să fie mai rapid, apreciază specialistele de la MakeBetter. 

Un caz complicat de așezare informală, poate cel mai greu, spune Marina Neagu-Batog, este în Valea Corbului, un sat care aparține comunei Călimănești, județul Argeș, la vreo 40 de kilometri de Pitești. Satul cuprinde o mahala cu aproximativ 350 de locuințe și 1.500 de locuitori. La primul recensământ al populației, în 1966, localitatea avea 50 de construcții provizorii în care locuiau 230 de oameni. Și aici comunitatea a început să se extindă masiv după Revoluție.

Majoritatea locuințelor au fost ridicate de-a lungul drumului comunal asfaltat, de-o parte a râului, dar în ultimii 10 ani, au apărut tot mai multe construcții și pe partea cealaltă a apei. Chiar sub linia de înaltă tensiune.

„Își pun la uscat covorul ud pe acest stâlp metalic”, spune Marina Neagu-Batog și arată către niște fotografii din Valea Corbului, dintr-un raport de cercetare a locuințelor informale din 2018. „Și dacă vrei să le dai în proprietate acolo, nu le faci bine, pentru că nu ar trebui să locuiască acolo. Le face rău sănătății”, continuă ea.

Este genul de comunitate care nu poate fi reglementată in-situ, explică specialista. Pentru oamenii de-acolo trebuie găsite alternative. „Mi se pare trist, au investit într-un loc care e nesigur pentru ei și ar trebui să se mute de acolo”, spune Alexandra Lulache.

Care sunt alternativele?

Unele așezări informale s-au ridicat în jurul unor fabrici abandonate, pe lângă blocuri muncitorești sau foste uzine, la fel ca Mimiu. „Spune povestea regresiei statului la noi, care a lăsat multe locuri și spații în urmă. Focusul e pe centru, unde proprietatea e sacră și în care mulți oameni nu sunt primiți”, explică Lulache.

Ministerul Investițiilor și Fondurilor Europene a lansat, în aprilie, un program de 160,2 milioane de euro prin Programul Operațional de Incluziune și Demnitate Socială (POIDS) pentru proiecte de identificare a așezărilor informale, pentru înregistrarea cadastrală și reglementarea urbanistică a terenului și pentru tot ce înseamnă obținerea actelor de identitate și pe teren. Pot aplica la program primăriile și consiliile județene și poate fi finanțată și construcția, cumpărarea sau închirierea de locuințe sociale. Procesul ar fi trebuit încheiat în octombrie 2024, dar data limită a tot fost împinsă până în februarie 2025.

Deși cred că proiectul este bun, lui Lulache și Neagu-Batog le este teamă că instituțiile fie nu se vor înghesui să aplice pentru fonduri, fie se vor îndrepta mai degrabă către construcția de locuințe sociale. Nu un lucru rău, dar prioritatea ar trebui să fie legalizarea așezărilor informale, acolo unde este posibil, cred ele. 

„Îți controlezi mai bine încălzirea, poți să mai ai un animal, poți să-ți gospodărești spațiul cu totul altfel la casă, decât într-un bloc social supraaglomerat. Îți dă puțin mai multă autonomie. Oamenii ar vrea mai degrabă reglementarea in-situ decât alternativa de mutare”, punctează Marina Neagu-Batog.

• România este țara cu cea mai mare rată de deprivare de locuințe la nivelul Uniunii Europene, potrivit Strategiei Naționale a Locuirii 2022-2050, a Ministerului Dezvoltării.

Grupurile vulnerabile se confruntă cu cele mai multe dificultăți legate de locuire: calitatea proastă a locuinței, lipsa infrastructurii și a siguranței, supraaglomerarea, deprivarea materială severă, o piață a chiriilor din ce în ce mai scumpă.

„Grupurile cu venituri reduse sunt tot mai excluse de la locuințele adecvate din orașele mijlocii și mari, având în vedere alternativele limitate de acces la locuințe cu prețuri accesibile”, notează Strategia Națională a Locuirii. Oficial, peste 40.000 de cereri de locuințe sociale sunt înregistrate în 222 de localități, dar numărul real este probabil mai mare. Nu toate autoritățile au raportat datele și nu toți oamenii știu că pot depune cerere pentru locuință.

Statul poate rezolva problema cumpărând sau construind locuințe noi, iar primăriile fără buget pot accesa fonduri. Ministerul Dezvoltării are un program anual pentru locuințe sociale, prin care sprijină cu bani de la buget administrațiile locale. Dar puține primării aplică. Din 2007, s-au construit doar 90 de blocuri, cu mai puțin de 4.000 de apartamente. Iar în 2020, Primăria Capitalei împărțea chei simbolice pentru locuințe sociale care nu au fost construite încă nici acum.

Rasism și marginalizare 

Din aprilie până azi, familia lui Claudiu Cornea din Străulești nu a mai fost vizitată de polițiștii locali de la Sectorul 1. Dar nici primăria nu s-a ținut de promisiunile pe care i le-a făcut, spune bărbatul.

La câteva zile după amenințările cu evacuarea, pe 11 aprilie, Cornea s-a dus la ședința de Consiliu Local, însoțit de câteva membre ale Frontului Comun pentru Dreptul la Locuire. Consilierii au dezbătut atunci un proiect de hotărâre despre schimbarea criteriilor de eligibilitate pentru o locuință socială. Proiectul a trecut de votul consilierilor locali.

Însă Cornea li s-a adresat direct politicienilor, pentru că el însuși are dosar pentru o locuință socială nici nu-și mai amintește de când. Fostul viceprimar Oliver Peiuși a reiterat stereotipurile pe care Cornea le-a tot auzit: că nu vrea să muncească. 

„Nu aveți dreptate cu ce spuneți”, i-a spus Cornea, calm, viceprimarului care continua să strige: „De ce nu aveți venituri?”. 

Cornea ar munci, dar nu îl angajează nimeni. Nici chirie nu a găsit, deci ajutorul de chirie pe care l-ar fi primit de la primărie nu are sens pentru el. Proprietarii l-au refuzat: nu are carte de identitate, are trei copii, muncește la negru. Unii s-au ferit de el și pentru că este rom.

„Povestea cu ajutorul la plata chiriei e îngrozitoare pentru foarte multe familii. Sunt ajutoare care, de fapt, nici măcar nu pot fi accesate cu adevărat”, spune Arina Iacob, coordonatoare de proiecte la FCDL.

Dă exemplu o situație în care o angajată a unei agenții imobiliare încerca să ajute o tânără romă să-și negocieze chiria. Angajata a acoperit cu mâna poza din buletinul tinerei rome, pentru ca proprietarul să nu sesizeze că are pielea mai închisă la culoare. 

„E înfiorător rasismul pe piața chiriilor”, adaugă Iacob.

Președinta de ședință de la Consiliul Local a cerut reexaminarea dosarului lui Cornea. Au trecut aproape 9 luni de-atunci și bărbatul nu a primit nicio veste. Locuiește, în continuare, în comunitatea informală nerecunoscută de autorități și, o dată la câteva zile, împinge cu roaba bidoane cu apă adusă de la vecina de peste drum. 

Articolul a fost realizat în cadrul unui workshop de Jurnalism analitic ținut de jurnalista Andrada Fiscutean.

Editori: Andrada Fiscutean, Iulia Roșu
Infografice: Răzvan Luțac
Fotografii: Cristina Radu