- „Un sistem în terapie” este o serie de jurnalism în profunzime care radiografiază problemele din sistemul de sănătate mintală din România, spune poveștile celor pentru care acesta ar trebui să funcționeze și propune soluții.
- În primele episoade, am arătat cât ne costă tulburările psihice netratate, cum am ajuns să ținem bolnavii psihici sub cheie și cum scoate statul român pacienți la licitație cu zecile. Cel mai recent episod este povestea unei femei care se luptă de 20 de ani cu tulburarea afectivă bipolară.
- Prin povestea lui Andrei, descoperim ce diferență uriașă fac relațiile cu cei apropiați în viața cu o boală psihică.
Textul conține referiri la sinucidere.
Scrabble
Andrei și Bianca au 49 de ani și, de 42, fac parte unul din viața celuilalt. Au fost colegi de școală din clasa I până într-a XII-a. „La anumite materii chiar eram colegi de bancă și făceam tot felul de farse împreună”, povestește ea, în sufrageria din casa pe două niveluri pe care familia o închiriază într-un ansamblu rezidențial din orașul Voluntari.
Au copilărit în Hunedoara, un oraș mic, unde toți copiii de aceeași vârstă își petreceau vacanțele împreună. După liceu, drumurile lor s-au despărțit. Ea a mers la facultate în Timișoara, unde a studiat Construcții în limba engleză, el – la Aeronave, în București. Prietenia lor a supraviețuit distanței. După câțiva ani, Bianca s-a mutat și ea în Capitală. Avea un job, dar nu își găsise încă o locuință. Așa că o vreme a stat la Andrei.
În 2013, Bianca și-a deschis o cafenea cu jocuri de societate. Ziua mergea la muncă, la corporație, dar serile și în weekend lucra și acolo. Pentru câteva luni, grupul lor de prieteni se strângea la cafenea în fiecare seară, după serviciu.
Aici a început pentru Andrei și Bianca întâi o competiție intensă de scrabble, apoi relația.
„Cred că am jucat sute de partide de scrabble. Nu mai aveam loc pe foaia pe care țineam scorurile, deși scriam foarte, foarte mic”, își amintește Andrei. „Scorul la scrabble era în favoarea mea, ea încerca să recupereze terenul, ne-a apropiat”.
Pe contrasens
În aceeași vară, pe măsură ce relația lor avansa, cu Andrei se mai petrecea ceva. Era în hipomanie și urca spre manie. Începuse să doarmă tot mai puțin, dar avea foarte multă energie. Îi fugeau gândurile, vorbea peste măsură, cheltuia excesiv, trăia totul mai intens. Era exagerat de impulsiv.
El și Bianca au plecat la mare, iar acolo Bianca a început să-și dea seama că e ceva în neregulă cu el. „Gândea foarte repede (..) A găsit o meduză pe plajă și a băgat-o în apă, după care avea remușcări, dacă i-a schimbat destinul”, își amintește ea.
Andrei se tot plângea că „îi arde capul”. La acel moment, Andrei nu avea diagnosticul de tulburare bipolară afectivă, deși mai trecuse prin episoade depresive și un episod de manie cu psihoză. Avea 37 de ani.
În alt impuls, în aceeași vacanță, și-a dat demisia prin fax de la locul de muncă. Pe drumul de întoarcere de la mare, a refuzat să alimenteze mașina de la benzinăriile care aveau numele scrise cu litere mari. I se părea că cei care folosesc majuscule nu sunt onești „Vor să ne fure.”
Îngrijorată de ce observase la iubitul ei, Bianca a discutat cu o prietenă psiholoagă. La recomandarea ei, după ce s-au întors de la mare, a încercat să-l ducă pe Andrei la Spitalul de Psihiatrie „Dr. Constantin Gorgos” în Titan. Dar, pentru că Andrei nu avea la el niciun document, i-a fost refuzată internarea. În timp ce ea încerca să convingă medicul de gardă să găsească o soluție, el a plecat. Bianca l-a găsit și l-a dus acasă la el, unde îl credea în siguranță.
În aceeași seară însă, Andrei a început să alerge pe străzi dezbrăcat complet. Încerca să sară peste mașinile care veneau din sens opus. Un echipaj de poliție l-a oprit, l-au dus inițial la secție, apoi la Spitalul Obregia, unde a fost internat nevoluntar.
Andrei vorbește astăzi deschis despre acel moment. Știe că avea nevoie de spitalizare, pentru că trecea printr-un episod psihotic.
Episodul psihotic acut reprezintă o urgență psihiatrică din cauza riscurilor pe care le poate avea asupra vieții pacientului. Nu este specific tulburării afective bipolare, ci apare în mai multe patologii psihice. Studiile spun că până la jumătate din pacienții cu TB pot avea simptome de psihoză de-a lungul vieții. |
În același timp, ar vrea și ca oamenii să știe că episoadele psihotice au un început și un final.
„Rupți de realitate suntem o perioadă, după care suntem ca noi, nou-nouți. Avem discernământ din nou. Nu putem fi considerați niște nebuni.”
Andrei nu era la primul lui episod psihotic. A mai avut unul în 2012 la bordul unui avion spre München. Medicii germani l-au diagnosticat greșit inițial, cu schizofrenie. E ceva comun, mai ales la pacienții cu tulburare afectivă bipolară care manifestă și psihoză.
Într-un studiu publicat în Annals of General Psychiatry, cercetătorii au arătat că peste 60% din pacienții cu tulburare bipolară sunt inițial diagnosticați greșit cu schizofrenie.
- Tulburarea bipolară este o afecțiune care provoacă periodic stări emoționale extreme care afectează dispoziția, energia și capacitatea de funcționare a unei persoane. Aceste perioade sunt clasificate ca episoade maniacale/hipomanice, în care dispoziția predominantă este intens fericită sau iritabilă, sau episoade depresive, în care există o tristețe intensă sau incapacitatea de a simți bucurie sau plăcere. (Mai multe detalii despre tulburarea bipolară găsești în textul anterior din dosar).
- Schizofrenia este o boală psihică gravă care afectează modul în care o persoană gândește, simte și se comportă. Persoanele cu schizofrenie pot părea că au pierdut contactul cu realitatea. Multe persoane cu schizofrenie prezintă halucinații și iluzii – auditive, vizuale sau ambele.
În acea noapte, din 2013, pe Bianca a trezit-o din somn un telefon primit la 4 dimineața. „Un domn care mi-a spus: l-au arestat pe Andrei”. Câteva zile, bărbatul a fost sedat. Apoi ea l-a putut vizita în salonul de „închiși”, cum se numește zona rezervată pentru cei internați nevoluntar. Aici, sunt mai multe restricții decât în celelalte saloane, iar bolnavii nu pot ieși, dar în interior Bianca nu a remarcat alte interdicții: „stăteau, povesteau, aveau o sală cu televizor, un spațiu de fumat”.
Trei săptămâni a stat Andrei în spital, până când medicii erau siguri că a depășit în întregime episodul psihotic. Profitând că locul ei de muncă era aproape de spital, Bianca l-a vizitat zilnic, dimineața și seara. Îi ducea mereu o sacoșă cu mâncare și țigări atât pentru el, cât și pentru colegii de salon.
„A venit în fiecare zi și a fost lângă mine în momentele cele mai grele. A fost persoana care nu a fugit de mine. Nu s-a speriat”, spune Andrei.
Întrebarea

După un timp, medicii l-au mutat pe Andrei de la „închiși” într-o secție în care avea mai multă libertate. Depășise episodul de manie și mai avea câteva zile până să iasă din spital. Într-una din ele, a condus-o pe Bianca până la mașină.
Ea a urcat la volan și, chiar înainte să pornească mașina, Andrei a rugat-o să coboare geamul. Și a întrebat-o simplu, fără ezitare: Vrei să fii soția mea? Bianca a acceptat imediat.
„Nu am avut nicio tresărire. Chiar mi se părea foarte firesc. Un firesc bazat nu pe starea lui de atunci. Pur și simplu, simțeam că da, el poate fi bărbatul meu, soțul meu.”
Andrei își amintește fericirea Biancăi: „Eu eram mai buimac așa, nu prea am înțeles fericirea asta a ei”.
Erau împreună de doar o lună, dar se știau de peste 30 de ani. Și amândoi simțeau că lângă celălalt pot fi cu adevărat ei înșiși. „Știam că pot să am libertate de exprimare, nu trebuie să mă machiez, ca să mă vadă dimineața frumoasă. Mă știa așa cum sunt, pur și simplu. Eram prieteni foarte buni”, explică Bianca.
În spital, Andrei a realizat că Bianca îl văzuse în cele mai grele momente ale lui și nu se speriase, ci îi fusese alături. Până la externare, cei doi au făcut doar pregătiri de nuntă. Au stabilit data și și-au făcut programare pentru viza medicală. A fost externat pe 11 septembrie, iar, două săptămâni mai târziu, pe 25, a avut loc cununia lor civilă.
Familiile lor s-au bucurat. Părinții Biancăi îl știau pe Andrei de când cei doi erau elevi. Și-au pus întrebări legate doar de logodna scurtă. „Nu aveau absolut nicio problemă, dar nu înțelegeau prea bine de ce ne grăbim. Au suspectat că sunt însărcinată”, își amintește ea amuzată.
„Nu eram. Nu ne grăbeam neapărat, dar ne-am dat seama că nu mai aveam nimic de așteptat.”
Părinți
O lună și jumătate mai târziu, Bianca a rămas însărcinată.
Obișnuită să fie independentă, a mers singură la prima ecografie, când medicul a anunțat-o că are gemeni. A crezut că glumește. „Și când am văzut pe ecran, mi-a înghețat creierul”, spune ea. Și Andrei a primit vestea la fel: „nu am vorbit vreo două zile”. Amândoi își imaginau că le va fi foarte greu să se descurce cu doi copii. Apoi s-au liniștit. Niciunul nu s-a temut că boala lui Andrei poate afecta creșterea copiilor.
„Eu nu-l vedeam ca pe o persoană bolnavă psihic. El era un om absolut normal. După ce a fost în spital, s-a echilibrat, a înțeles și a luat pastilele”, mărturisește Bianca.
Între cele două episoade de manie, din 2012 și 2013, Andrei refuzase tratamentul. Dar după externarea din 2013, a fost mereu compliant la medicație. „Sunt convins că trebuie să iau un tratament pentru tot restul vieții și am grijă să iau acest tratament în fiecare dimineață, la prima gură de cafea”, explică el.
La trei luni după nașterea copiilor, Bianca a fost nevoită să se întoarcă la serviciu, la compania japoneză unde lucrează ca director de achiziții.
Pentru următoarele 10 luni, Andrei s-a ocupat de îngrijirea gemenilor. Le pregătea laptele și îi hrănea cu biberonul, îi punea la somn și mergea cu ei în parc de două ori pe zi.
„Opt luni a avut curajul să mă lase singur cu ei acasă și opt luni nu am știut altceva decât rețete de biscuiței, scaun moale, scaun tare”, glumește acum.
Pentru Bianca nu a fost curaj, ci normalitate:
„Eu nu mi-am lăsat copiii acasă cu o persoană cu o boală psihică. Eu mi-am lăsat copiii acasă cu tatăl copiilor mei”.


După ce gemenii au împlinit un an, Andrei a simțit că nu mai poate face față rutinei de părinte casnic, care îl izolase de restul lumii. Avea nevoie și de alte activități, dar nu voia să se întoarcă la vechiul program de lucru de la 9 la 17. El și Bianca au angajat o bonă, iar el a început să își caute un alt drum.
Primul pas a fost să aibă grijă de el: făcea sport câte trei ore pe zi. În cinci luni, a slăbit 52 de kilograme, puse în timp din cauza bolii, tratamentelor și stilului de viață sedentar. Apoi, timp de săptămâni bune, a citit toate resursele pe care le găsea despre cum este gestionată tulburarea bipolară în Occident.
Echilibrul
La doi ani după nașterea gemenilor, Andrei a înființat asociația Equilibrium cu gândul să le ofere altora sprijinul pe care el nu l-a găsit. La acel moment nu exista pe plan național nicio asociație sau grup de suport dedicat persoanelor cu tulburare bipolară. Așa că Andrei s-a gândit să le facă el pe ambele.
În 2016, când a decis să pornească asociația, i-a povestit și medicului său psihiatru de planurile sale. Inspirată, doctorița a decis să îi doneze 1.500 de euro pacientului său, bani pe care acesta să-i poată folosi la realizarea formalităților pentru fondarea organizației.
La primul grup de suport au participat cinci oameni. Își amintește cum l-a întâlnit pe primul, Boho. Le făcuse legătura un medic care îi cunoștea pe amândoi. Au stabilit să se întâlnească într-o seară, la un bar cu karaoke.
„Ne-am văzut și ne-am luat în brațe, ne-am bucurat ca doi copii, uniți fiind în simțiri de un diagnostic psihiatric. A fost așa de emoționant momentul, mi-a confirmat că nu e o greșeală să fac asociația asta”, își amintește Andrei.
Boho a fost primul din cei peste 1.200 de oameni cu tulburare bipolară sau depresie pe care i-a ajutat Andrei prin Equilibrium, din 2016 și până astăzi. Organizează de-atunci cel puțin un grup de suport pe săptămână. Din pandemie, a început să le țină și online și continuă obiceiul și astăzi.
Unora dintre beneficiarii asociației le-a fost aproape în momente critice, chiar și când se aflau în pragul sinuciderii. Fără tratament, o persoană cu tulburare bipolară are un risc de suicid de 10 până la 20 de ori mai mare față de populația generală.
„Am avut o fată care aștepta la metrou la Victoriei, că nu-i mai trebuia viața. M-a sunat și am convins-o să renunțe. Și-a schimbat viața după acel moment”, își amintește Andrei unul dintre cazurile în care a putut face diferența. Dar mărturisește și că pe unii dintre ei nu i-a putut opri din a-și face rău.
Întâlnirile cu ei l-au schimbat. A început să se protejeze mai mult, luând o oarecare distanță emoțională. „E foarte greu, empatizez, dar îmi pun niște limite.”
Andrei a avut norocul ca, după episodul maniacal din 2013, să nu mai aibă altul – pentru că s-a ținut de tratament, dar și pentru că tulburarea bipolară are o variabilitate mare în ceea ce privește severitatea bolii. Așa cum explică medicul psihiatru Ana Maria Exergian: „Am pacienți cu două episoade în 20 de ani și am pacienți cu două episoade pe an”.
O parte din bolnavi vin o vreme la grupurile de suport ale Equilibrium, dar apoi „dispar”, mai spune Andrei. „De fapt, ei nu dispar. Se ascund”, din teamă de respingerea societății. „E vorba de supraviețuire”, insistă el. Și el a simțit la început să facă asta. Dar odată ce a pornit asociația, și-a asumat pe deplin diagnosticul.
A putut să se expună așa și pentru că a avut norocul să aibă în jurul său oameni care au înțeles că, în spatele bolii, e tot el: pe Bianca, familia, prietenii foarte buni. „E un curaj pe care l-am câștigat datorită lor. Am avut suportul lor necondiționat.”
În 2018, Andrei dădea pentru prima dată un interviu TV în care își asuma cu numele și chipul diagnosticul de tulburare afectivă bipolară. „L-am susținut tot timpul [în munca lui pentru asociație]”, confirmă Bianca.
„Nu poate să se prezinte acolo și să le spună celor de la asociație: luați-vă tratamentul și el să nu și-l ia. Este o responsabilitate care pe el îl ține în echilibru și pe mine mă relaxează”, adaugă ea.
Dar nu toți din jurul lui au reacționat la fel. Cel mai bun prieten al lui, din acei ani, s-a a dispărut din viața lui Andrei, după primul episod psihotic, din 2012. L-a durut mult această ruptură, pentru care nu a primit nicio explicație, însă se consideră norocos că au rămas lângă el oameni ca Bianca.
Oamenii „s-au cernut practic”, spune el. Într-o ironie dură, a aflat, după niște ani, că una dintre fiicele prietenului său a fost diagnosticată tot cu tulburare afectivă bipolară.


Familia, azi
Și azi, Andrei încă își petrece cea mai mare parte din timp alături de copii. Glumește că Bianca și el și-au împărțit rolurile „pe dos un pic”: ea muncește cu normă întreagă, el se ocupă de ONG și de educația copiilor. Îi duce și îi aduce de la școală (din Floreasca până în orașul Voluntari), le gătește prânzul și îi ajută la teme.
Andrei e conștient că boala sa are și o componentă genetică și că poate fi moștenită. Deja îi urmărește pe gemeni, care au acum 11 ani, pentru posibile semne, deși șansele ca ei să manifeste tulburarea sunt mici. „Le urmăresc reacțiile, felul în care se supără, cum plâng când nu le convine ceva.”
Studiile arată că până la 4-15% din copiii care au un părinte cu tulburare bipolară dezvoltă afecțiunea, față de 1% în populația generală.
Copiii au învățat treptat ce înseamnă diagnosticul tatălui lor. Când erau la grădiniță, părinții le-au spus că tata ia zilnic pastile pentru că-l doare capul. Dar, cu trecerea anilor, au căpătat altă înțelegere a situației.
„Mi-aduc aminte că m-a sunat la un moment dat cineva și îi explicam că am trecut și eu printr-un episod maniacal în care am alergat dezbrăcat pe străzi încercând să sar peste mașini care veneau pe contrasens. Și, după ce am spus lucrul ăsta, m-am uitat în retrovizoare și am văzut doi copii, pe bancheta din spate, care erau ochi și urechi”, povestește Andrei.
A fost primul din sute de apeluri pentru asociație la care Andrei a fost nevoit să răspundă avându-i pe copii în preajmă. La început, i se părea că sunt prea mici și le spunea că ceea ce au auzit la telefon nu i s-a întâmplat lui. Mai târziu le-au spus adevărul.
„Nu au pus întrebări, Dar nu am avut o ședință să ne punem toți la masă. Trebuie să vă spunem ceva: tati este diagnosticat cu tulburare bipolară. Au înțeles din zbor”, explică Bianca.

Copiii știu acum de existența asociației, dar și ce s-a întâmplat cu el în episoadele psihotice, pe care a încercat să le transforme pentru ei în povești amuzante. „(Copiii) înțeleg că oamenii pot avea o problemă, că oricare dintre cei pe care îi întâlnesc ar putea la un moment dat în viața lor să treacă peste un moment greu în care să li se declanșeze o boală psihică”, crede Andrei.
Le-a explicat „că diferența între o persoană cu un diagnostic psihiatric și una fără nu este, în realitate, una care să facă diferențierea între om normal și om nebun”. Le-a mai spus că „e bine să ne bucurăm de fiecare zi din viață ca și cum ar fi ultima, pentru că nu știm ce va fi mâine”. ”.
Pentru el, dar și pentru beneficiarii asociației Equilibrium, Andrei își dorește cel mai mult ca oamenii să înțeleagă că o persoană cu o tulburare psihică e mult mai mult decât diagnosticul său. El vorbește trei limbi străini, cântă la chitară și pictează. A călătorit prin toată lumea, de la Peru până în Himalaya. „Cred că mă reprezintă mai mult decât un diagnostic pe care nu l-am ales eu.”
Astăzi, Andrei a redevenit student. Urmează cursurile Facultății de Psihologie, ca să înțeleagă mai bine ce se întâmplă și cu el, dar și cu oamenii pe care-i sprijină Equilibrium. „De gura soției”, spune glumind.
„Aveam și eu curiozitatea asta, dar ea a fost motorul.”
Video: Adi Iacob, Cristina Lazăr, Ovidiu Popica
Editor: Iulia Roșu