„E doar despre noroc.” Zeci de mii de bucureșteni nu se pot salva în cazul unui cutremur

Carmen Criștiu era în duș, când au căzut peste ea sticlele de șampon și săpunul. Cada se mișca, iar apa făcea valuri care i se prelingeau peste genunchi. Cu spuma pe ochi, nu vedea nimic. Dar nici nu auzea.

S-a înfășurat grăbită în halat, a pus un prosop pe cap, papuci în picioare și a fugit în sufragerie. Atât a apucat să facă în 56 de secunde cât a durat cutremurul.

Era beznă, picase curentul. Tatăl ei bâjbâia prin bucătărie să oprească gazul. Ea a scos câinele de sub pat, l-a legat cu o sfoară și a alergat cu el în brațe pe scări, tremurând, șapte etaje.

Afară domnea haosul – siluete umane în pijamale și papuci de casă, printre moloz, cărămizi și balcoane prăbușite. Gesticulau frenetic, cu gurile deschise. Dar pentru Carmen era ca un film fără coloană sonoră.

Câteva zile mai târziu, avea să afle că în cutremurul de 7,2 grade pe scara Richter muriseră peste 1.400 de oameni, doar în București. 

Carmen Criștiu este persoană cu deficiențe de auz. Avea 15 ani în martie 1977.

Acum, la 63 de ani, știe că a făcut cea mai mare greșeală în noaptea cutremurului: a fugit pe scări, printre primele care se pot prăbuși la un seism. 

Nici prin cap nu i-a trecut să se adăpostească sub masa din lemn solid, din sufragerie. Crede că a avut noroc și zile să trăiască.

Persoanele cu dizabilități, inexistente în strategiile pentru cutremur

Bucureștiul este una dintre capitalele Uniunii Europene cu cel mai ridicat risc de cutremur. 

De la dezastrul din 1977, legile privind pregătirea pentru seisme și consolidarea clădirilor s-au schimbat de mai multe ori, iar autoritățile au dus câteva campanii de conștientizare privind riscurile. Un lucru este însă aproape la fel.

Persoanele cu dizabilități rămân, în mare parte, invizibile în strategiile oficiale de răspuns la cutremure. 

• România nu dispune de un sistem funcțional de alarme vizuale pentru persoanele cu deficiențe de auz. 
• Ghidurile de informare pentru dezastre nu sunt adaptate pentru toate categoriile de dizabilități. 
• Planurile de evacuare asistată pentru cei în scaune rulante lipsesc în majoritatea instituțiilor publice și a blocurilor de locuințe.
• Comunicarea adaptată și instruirea personalului de salvare se face insuficient și de puțin timp. 

Inițiative recente, susținute de organizații internaționale precum Banca Mondială, au dezvoltat proiecte pilot pentru a include și persoanele cu dizabilități în planurile de urgență și pentru a pregăti salvatorii să intervină adaptat. 

Însă implementarea la scară largă rămâne încă limitată.

Doar 8 % din planurile României includ nevoile acestor persoane, arată o statistică ONU din 2023. Același lucru îl spune și Autoritatea Națională pentru Protecţia Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi (ANPDPD): nu avem planuri de intervenție, instruiri specifice și campanii de conștientizare. 

În patru luni de documentare, am vorbit cu persoane cu deficiențe de auz, văz, locomotorii și neurologice, organizații neguvernamentale care sprijină aceste grupuri, cu specialiști și autorități. 

Toți sunt de acord că trebuie făcut mai mult.

Dar pentru persoanele cu dizabilități, cutremurul nici măcar nu ajunge pe lista de priorități, într-un București oricum neprietenos și discriminator.

E doar despre noroc?

Carmen Criștiu a învățat între timp singură că trebuie să oprească gazul, să nu fugă pe scări, să se adăpostească în timpul unui cutremur. Are mereu o geantă la ușă, cu acte, lanternă, apă, o baterie externă încărcată. Telefonul e la ea în permanență, iar fiicele, administratora blocului și femeia de serviciu sunt contacte de urgență. 

Nu a participat niciodată la vreo simulare de cutremur. E dificil când nu sunt adaptate în Limba Semnelor Române (LSR).

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

Click pe săgeți (stânga-dreapta) pentru a naviga.

‹ ›

×

‹ ›

„Din fericire, blocul nostru a fost consolidat după (cutremurul din ‘77). Într-o situație de dezastru, indiferent că ești tipic sau dizabil, ești la voia sorții în egală măsură”, spune Carmen.

Tot în noroc crede și Alexandru Irimia, 31 de ani, nevăzător. Este activ pe social media, unde vorbește despre viața sa și cum se confruntă cu piedicile Bucureștiului. 

Își amintește un cutremur din noiembrie 2022, într-o dimineață la 7. Locuia într-un apartament cu chirie, într-un bloc vechi. „Se mai zguduia când trecea tramvaiul, dar de data asta (…) mișcarea era verticală, sus-jos, nu stânga-dreapta. A durat cinci secunde și a fost înspăimântător”, spune. 

N-a fost singurul cutremur pe care l-a simțit, dar i-a rămas în memorie pentru că l-a paralizat, n-a știut ce să facă. Așa a conștientizat cât de vulnerabili sunt oamenii cu dizabilități în fața unui seism.

„Pentru noi e de cel puțin zece ori mai înspăimântător. Nu toți avem mereu pe cineva lângă noi care să ne ajute”, spune el. Dacă ar fi prins sub dărâmături, „tot ce pot face e să am la mine un fluier și să sper că un echipaj de pompieri va trece pe acolo. E doar despre noroc”, subliniază.

Lipsa unei rețele proprii de sprijin, așa cum are Carmen, îl face să privească îngrijorat situația: simte că într-o situație de dezastru ar fi lăsat în urmă.

Bucureștiul are în jur de 83.000 de persoane cu dizabilități, dintre care: 5.000 de nevăzători, 2.300 de persoane cu deficiențe de auz, 16.500 de persoane cu dizabilități fizice, 22.000 de persoane cu dizabilități mentale/psihice, 22.000 cu afecțiuni somatice, 11.000 asociate. Cifrele sunt rotunjiri.

Dezastrul în cazul unui mare cutremur 

În cazul unui cutremur în Vrancea, cu magnitudinea mai mare decât cea a cutremurului din 1977, de 8,1 pe scara Richter, un raport al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență (IGSU), din 2020 arată că: 

• Două treimi din suprafața României ar fi afectată; 
• 42.000 de morți, aproximativ 300.000 de răniți;
• Peste 850 de kilometri de infrastructură de transport distrusă; 
• Pierderi materiale directe de peste 25 de miliarde de euro. 

Bucureștiul, plin de mii de imobile încadrate la risc seismic, de urgență sau neexpertizate, ar fi cel mai afectat. Peste această vulnerabilitate se suprapune haosul construcțiilor din ultimele două decenii și labirintul de străzi înguste care, la colapsul clădirilor, se vor transforma în capcane.

Pentru salvatori, intervenția ar fi un coșmar. Mai bine de 400 de străzi din Capitală riscă să devină impracticabile, chiar și pe porțiuni mici, arată o analiză a Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic (Re:Rise).

„În București, dacă nu ești în puterea vârstei, ești copil, bătrân sau pur și simplu te-ai lovit, deja ai o mare problemă: cum să te deplasezi în oraș”, spune Matei Sumbasacu, inginer și fondator Re:Rise. 

La 36 de ani, cu master în analiza și structura clădirilor cu risc seismic, a creat ONG-ul pentru a reduce riscul la cutremur și a crește conștientizarea pericolului.

„Nu mai zic, să ai și ceva de rezolvat sau să cari ceva de la piață, e cvasi imposibil”: mașini parcate peste tot și infrastructură neconformă, deși legea obligă ca spațiul public să fie accesibil, continuă el.

Adică, Bucureștiul este deja un oraș dificil. Dacă mai adăugăm și riscul seismic, devine un inamic pentru persoanele vulnerabile.

În București, 414 clădiri au risc seismic I, 487 au risc seismic II și 1.481 sunt încadrate în categorii de urgență.

44% nu se pot salva singuri

Majoritatea persoanelor cu limitări severe și o bună parte dintre cele cu unele limitări ar reuși cu greu sau deloc să se salveze sau să ceară ajutor pe cont propriu, arată Strategia Națională privind drepturile persoanelor cu dizabilități, 2022-2027. 

Documentul oferă direcții generale, cu termene de implementare. Sunt puține referiri  la dezastre naturale. De exemplu, statul își propune ca, până în 2027, cel mult 10% dintre persoanele cu limitări de sănătate să reușească să iasă din locuință în situații de risc și urgențe umanitare.

• În prezent, 44% dintre persoanele cu dizabilități severe nu ar reuși să se evacueze singure.
• Aproape o treime nu ar putea suna la serviciile de urgență. 
• 22% nu au un vecin la care pot apela pentru sprijin.

La nivel național, singura măsură dedicată rămâne Serviciul SMS 113, destinat celor cu deficiențe de auz sau de vorbire.

De abia în 2022, România a adoptat, cu ajutorul Băncii Mondiale, o procedură pentru evacuarea și salvarea persoanelor cu dizabilități. Aceasta explică pompierilor cum să interacționeze în funcție de tipul dizabilității și cum să se organizeze. 

Indiferent de situație, trebuie să analizeze starea victimei și a mediului, capacitatea ei de a înțelege și coopera și să adapteze comunicarea. Nu există însă informații punctuale. Până de curând, salvatorii nu au făcut antrenamente pentru astfel de intervenții.

Doar 600 de pompieri pregătiți 

Doi pompieri stau spate în spate, în sala largă a Asociației Nevăzătorilor din România. Unul studiază o foaie cu forme geometrice. Le descrie. Partenerul desenează după vocea lui: ezită, se oprește când explicațiile vin rapid sau prea tehnic.

Exercițiul face parte dintr-un program de training al Băncii Mondiale (BM), menit să-i învețe pe salvatori să comunice cu persoanele cu dizabilități – aici cu nevăzătorii. În situații de criză, poate fi greu să transmiți clar forme, direcții sau instrucțiuni doar verbal.

Câteva sute de pompieri români participă în prezent la sesiuni similare.

„La prima vedere, o persoană cu dizabilitate fizică – dacă e locomotorie sau nevăzător – o observi. Dar dacă nu îi cunoști comportamentul, nu știi cum să reacționezi”, spune Mariana Litiu, pompier în județul Argeș.

La finalul lui 2023 a participat la workshop-ul organizat de Banca Mondială. Acum pregătește colegii din județ.

De-atunci, peste 600 de pompieri din 10 județe și București au fost instruiți de ONG-uri și specialiști de la Banca Mondială, arată un raport al instituției. Apoi, au fost selectați doi pompieri din fiecare județ, pentru a-și antrena colegii. Cursul de cinci zile implică o parte teoretică și exerciții practice în centre rezidențiale pentru persoanele cu dizabilități. 

„În câțiva ani, toți pompierii din România trebuie să știe chestii de bază privind interacțiunea pe timpul intervenției. Încercăm să atingem și celelalte 30 de județe”, spune Iordan Gavrilă, șeful Serviciului de Coordonare și Implementare Cerințe de Reziliență al Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), din cadrul Ministerului de Interne. 

Pe lângă pompieri, sunt pregătite echipaje SMURD și asistenți sociali din spitalele de urgență județene – oamenii din prima linie, care interacționează direct și imediat cu victimele în caz de risc.

Colonelul Gavrilă ridică din umeri când îl întrebăm de ce programul a început abia recent: poate conștientizarea tardivă sau alte priorități. „Poate legislația europeană a stimulat un pic incluziunea. România și-a asumat măsuri”, explică el.

Tot din fondurile Băncii Mondiale vine și proiectul de modernizare sau reconstrucție a 35 de stații de pompieri până în 2027. România a primit 142 de milioane de euro, iar până acum 23 de stații au fost reconstruite sau sunt în lucru. Detașamentul de pompieri Obor a fost printre primele construcții demolate și refăcute. Vechea clădire, construită în 1934, avea risc ridicat de prăbușire la cutremur.

„S-au dus toate reperele”. Intervenția pentru nevăzători 

E ușor să identifici o persoană cu dizabilitate vizuală, pentru că „are baston ori ochelari” sau câine ghid, susține pompierul Mariana Litiu. E dificil când nu știi să formulezi indicațiile și la ce să fii atent ca să o poți sprijini.

„Mă pun în locul salvatorului: în momentul când ești pus în situația de a salva o viață, ești în luptă cu timpul. «Uitați, stația de autobuz este lângă panoul ăla verde» – ești tentat în vremuri pașnice să spui asta, dar în momente critice. Cu mine nu trebuie să vorbești cu mănuși. Doar să înțelegi că nu văd”, spune Vasi Capră, 36 de ani, nevăzător, colaborator la publicația Școala9 și producător la Radio Românul.

Locuiește de trei ani într-un apartament din București, unde și-a amenajat un studio. Din exterior arată ca o cutie mare din lemn, îngustă și înaltă, așezată întâmplător într-un colț al sufrageriei, lângă canapea. Cutia nu este fixată în perete. În interior, pereții sunt tapetați cu burete gri. Pe masă e un microfon. De la calculatorul de pe birou, Vasi pune muzică și citește știrile la radio.

Nu are rucsac de urgență, nici punct de întâlnire cu iubita, la rândul său, nevăzătoare. Nu știe ce ar trebui să conțină un kit de salvare, în afară de radio și o lanternă care oricum nu i-ar folosi. Cunoștințele lui despre pregătirea în caz de dezastru vin din știri, reportaje și amintiri vagi din copilărie, ca mitul că ești în siguranță sub tocul ușii.

„Ca nevăzător, îți dai seama doar că totul se zguduie în jurul tău. Nici cei care văd nu au control, doar că ei pot urmări ce se întâmplă”, spune Vasi. Avea 14 ani în octombrie 2004, când a simțit pentru prima dată un cutremur, aproape de miezul nopții. Noaptea a amplificat teama. „Mă întrebam ce se întâmplă în București. Dacă vin replici”, își amintește.

Spune că, în general, oamenii nu știu cum să reacționeze, indiferent de dizabilitate. „Este efectul indiferenței din ultimii ani și al speranței că nu ni se va întâmpla nouă”, adaugă el.

Pentru nevăzători, lucrurile se complică atunci când totul în jur se prăbușește. «S-au dus toate reperele», punctează Anamaria Costache, de la Asociația Metodelor Alternative de Integrare Socială (AMAIS). ONG-ul lucrează cu persoane cu dizabilități și promovează accesibilitatea ca parte a vieții de zi cu zi. De pildă, voluntarii fac tururi prin București, în care văzătorii experimentează cum e să te deplasezi fără să vezi.

Anamaria nu recomandă nevăzătorilor să ocolească clădirile cu risc seismic. Pentru ei, pericolele reale sunt gropile, mașinile parcate pe trotuar, asfaltul denivelat. Menționează clădirile doar ca repere de orientare, care s-ar putea să nu mai existe.  

Salvatorii trebuie să ghideze nevăzătorii pe un traseu fără obstacole și, dacă este permis, să le atingă ușor brațul sau umărul pentru a le arăta că nu sunt singuri, potrivit procedurii IGSU.

Dar e mai complex de atât.

Procedura nu explică ce vocabular să folosească salvatorii. Indicațiile vizuale precum „acolo”, „aici”, „dincolo” trebuie eliminate, spune Anamaria Costache. Nevăzătorul trebuie întrebat cum vrea să comunice: informații tehnice – „în 5 metri va fi un obstacol” sau descrieri detaliate.

„Unele persoane, chiar dacă au un nivel de vedere sub 5%, se ajută de culori, pentru că le-au asociat cu ceva de-a lungul vieții”, spune Costache despre ce ar mai putea reprezenta un reper.

Pentru nevăzători, rucsacul trebuie adaptat nevoilor, cu un baston alb care costă aproape 300 de lei și nu e decontat de stat. În punctele de prim-ajutor ar trebui să existe informații scrise în alfabetul Braille sau cu contrast de culoare pentru cei cu vedere redusă.

Comunicarea cu persoanele nevăzătoare este totuși mai facilă decât cu cele cu deficiențe de auz. 

Nu avem destui interpreți. Intervenția pentru surzi

„Dacă o persoană nu reacționează când o chemi sau la indicații, poate avea o dizabilitate auditivă”, se explică în strategia de intervenție. 

• Pompierii trebuie să se asigure ca stația de serviciu nu interferează cu aparatele auditive. 
• Trebuie să existe un interpret sau o aplicație de telefon, precum „Voci pentru Mâini”, care traduce în limbajul semnelor. 

„E important ca salvatorii să facă o minimă evaluare a fiecărui caz, pentru că sunt persoane cu deficiențe de auz cu multe situații particulare”, spune Bogdan Anicescu, directorul departamentului mimico-gestual al Asociației Naționale a Surzilor.

Unele persoane surde pot vorbi sau citi pe buze, altele nu. Multe folosesc limbajul semnelor, iar pompierii ar trebui să cunoască măcar câteva gesturi de bază pentru a le putea ajuta; este limba lor maternă. Limba română o pot înțelege bine, parțial sau deloc.

Dacă nu se înțelege cu salvatorii, victima poate fi percepută ca necooperantă, evacuarea poate întârzia, iar tratamentul poate fi eronat. Peste toate vin panica, anxietatea și confuzia, punctează Rodica Bogdan, interpret mimico-gestual.

În 2008, a fondat, alături de soțul ei, Asociația Națională a Interpreților Autorizați în Limbaj Mimico-Gestual, la Cluj. Ține cursuri de formare profesională pentru interpreți în limbaj mimico-gestual și oferă servicii de interpretare pentru comunitatea persoanelor surde din România. ONG-ul a creat, în 2018, un dicționar amplu în limbajul semnelor.

Pentru Rodica, limbajul mimico-gestual este a doua limbă maternă, după ce în copilărie a dobândit o deficiență de auz. Comunicarea de criză ar trebui să fie în mod special adaptată, spune ea: 

• mesaje text scurte, clare, însoțite de linkuri către resurse vizuale
• aplicații mobile care folosesc vibrații repetitive sau semnale luminoase
• tehnologiile smart – ceasuri, brățări, sisteme inteligente din locuințe – pot deveni instrumente pentru transmiterea alertelor.

În prezent, resursele disponibile sunt puține și greu accesibile. Deși există ghiduri generale pentru populație, nu sunt adaptate și pentru surzi, admite colonelul Iordan Gavrilă. 

În orașe, gradul de conștientizare e mai ridicat, însă în mediul rural informarea lipsește aproape complet, spune Rodica. 

„Lipsește un acces mai amplu la servicii de interpretare în limba semnelor”, semnalează și Bogdan Anicescu, de la Asociația Națională a Surzilor. Un interpret ar trebui să fie disponibil în orice situație de urgență, spune el, însă regula nu e respectată nici măcar în instituțiile publice, deși două legi o impun. 

În România sunt mai puțin de 100 de interpreți de limbaj mimico-gestual.

Chiar și ghidurile de informare de bază, de pe platforma fiipregătit.ro a Departamentului pentru Situații de Urgență, sunt adaptate doar audio. Acum lucrează instituția, în colaborare cu Asociația Surzilor, la transformarea lor video în limbajul mimico-gestual. 

La exercițiul național de simulare a cutremurului SEISM 2025, din vară, pompierii au pus în scenă situații de comunicare cu persoane care nu aud, atât în etapa de salvare, cât și în momentele de după, când victima are nevoie să ajungă la un adăpost.

„Persoana surdă se poate autoevacua într-un loc obișnuit, dar va avea dificultăți, dacă nu poate comunica. Va fi o problemă să-și facă cunoscută locația sau să audă când intervine cineva”, explică Anicescu. 

Dificultățile nu țin doar de dizabilitate, ci și de faptul că persoanele surde formează o minoritate culturală și lingvistică, iar situația lor nu e clar înțeleasă. Sunt „multe alte chestii care fac o persoană să fie persoană”, subliniază și Anamaria Costache. 

Pregătirea făcută de DSU prin Banca Mondială nu se oprește la salvatori. 

Autoritățile formează un grup de aproximativ 80 de pompieri-traineri, care în scurt timp vor fi nucleul unei rețele naționale de instruire adaptată nevoilor comunităților vulnerabile, promite colonelul Iordan Gavrilă. Aceștia îi vor învăța pe oameni cum să se pregătească, să reacționeze și să se evacueze singuri în timpul unui cutremur.

Ținta: 10.000 de persoane cu dizabilități, până în 2027, conform Strategiei Naționale.

„Noi ne gândim la dizabilitate doar ca ceva fizic. În cadrul workshopului, am făcut o simulare, (…) Am aplicat proceduri adaptate. (…) Cel mai bine a fost să ne transpunem noi și să ne gândim care ne-ar fi nevoile”, povestește Ionuț Fercalo, pompier în județul Vrancea. 

Pentru că nu au interacționat în misiuni cu persoane cu dizabilități, pompierii nu au știut să gestioneze situația în cadrul atelierelor, spune și colonelul Gavrilă despre reacția generală a colegilor. 

„Nu vrem să punem o rampă”. Intervenția pentru probleme locomotorii 

Alex Tache manevrează scaunul rulant prin București ca pe-o mașină mică: cinci viteze și marșarier. Când ne întâlnim în august la Universitate, ocolește gropile și dalele cu măiestrie. 

„Aici am primit o ciorbă, acum un an”, râde. Altădată, cineva i-a întins bani. Un paznic a crezut că fură și l-a dat afară din supermarket. O femeie i-a oferit mâncare când își aștepta comanda la restaurant. 

„Asta e mentalitatea: dacă ai o dizabilitate, înseamnă că nu te poți descurca singur și că cerșești”, spune Alex.

La 33 de ani, e IT-ist, uneori actor și de mulți ani utilizator de scaun rulant. Călătorește des: zeci de orașe europene, mii de kilometri cu scaunul pe care îl încarcă la priză.

În prima călătorie, în 2018, în Germania, a descoperit cât de accesibile pot fi locurile pentru persoanele cu dizabilități. L-au marcat liftul și toaleta adaptate nevoilor sale, pe-un vârf de munte. 

„Se poate, oricât de mult spunem că nu putem să punem un lift, nu putem să punem o rampă, nu putem să… De fapt, nu vrem”, punctează el.

Dar cel mai mult îi lipsește grija pe care a simțit-o peste graniță.

„În țările mai evoluate, ca Suedia sau Danemarca, asistența socială te caută acasă, dacă nu mai dai niciun semn. La noi, (…) dacă nu merg eu către instituții, nimeni nu mă întreabă dacă sunt bine, dacă am nevoie de ceva.”

Alex se consideră privilegiat că locuiește la casă. Dacă l-ar prinde cutremurul la birou, s-ar baza pe colegi să nu-l lase de izbeliște. „Aș încerca să ajung într-o zonă în care măcar oamenii să poată să mă preia”, spune el.

Nu este pregătit: nu are rucsac de urgență, loc de întâlnire, nu a participat niciodată la un exercițiu de simulare de cutremur. Admite totuși că, în cazul unui seism, e cam târziu să iei lucrurile pe măsură ce vin.

„E greu să decizi ce e cu adevărat prioritar între un cutremur care poate se va întâmpla (…) versus alte probleme mult mai urgente” – Alex Tache

Salvatorii trebuie să observe dacă persoana folosește cadru de mers, scaun rulant, membre protetice sau dacă are nevoie de ele, scrie în procedura IGSU. 

Și Erika Garnier folosește scaunul rulant de 10 ani. Lucrează la Asociația Motivation, care din 1995 sprijină astfel de persoane.

Dacă ar prinde-o un cutremur în exterior, nu știe cât de bine s-ar descurca să urmeze „ghidul de bune practici”. Nici ea nu are rucsac de urgență: „Eu (…) salvez pe toată lumea și pe mine nu prea”, explică.

Daria Mitran, 25 de ani, absolventă de Litere, trăiește cu pretapareză spastică și paralizie cerebrală în București, ceea ce a făcut-o să învețe despre reziliența la cutremur. 

Știe ce trebuie să facă de la prieteni sau de pe pagini online precum RE:Rise, ARCEN, proiectul Antiseismic, care educă și sprijină o comunitate aflată în zona centrală a Capitalei – District 40. Consideră informațiile primite ușor de înțeles și accesibile, dar „nu sunt promovate cât ar trebui”.

Ea are încredere în familie și în vecinii de bloc: „Contează mult mentalitatea și să ai un psihic bun. (…) Încerc să nu-mi pierd speranța”, spune ea. 

Subliniază însă că uneori lucrurile țin de noroc, așa că „se bazează pe ea cât poate”. „Chiar dacă mobilitatea mea nu e perfectă, încerc să rămân calmă (…). Atâta timp cât cei din jur sunt bine, și tu vei fi bine”, adaugă ea.

Fără alarme. Intervenția pentru dizabilitățile psihice

În cazul persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihice, precum autism, demență ori psihoză, comunicarea e vitală, spune Strategia Națională. Poate victima să vorbească? Poate urma instrucțiunile? 

Salvatorul trebuie să ofere informații în pași mici, ușor de înțeles și să se asigure că victima înțelege pericolul. Nu se folosesc semnale acustice și luminoase – provoacă stres și anxietate, explică Nicoleta Orlea, reprezentanta asociației Autism Voice, care oferă sprijin acestor copii și familiilor.

Măștile, căștile și echipamentul pompierilor pot crea disconfort suplimentar. Salvatorii trebuie să observe dacă victima se leagănă, bate sau scutură din palme, să nu o oprească, dar să îi găsească un loc liniștit.

„Discuția despre astfel de situații, despre protecția lor în caz de cutremur sau alte calamități, e aproape inexistentă”, afirmă Orlea.

Persoanele neurodivergente nu apreciază contactul vizual și nu percep nuanțele. Când un pompier spune „du-te, acum” pe un ton urgent, este posibil ca diferența față de un ton calm să nu fie sesizată.  

„M-a impresionat comportamentul unei persoane cu spectrul autist, care își manifesta durerea râzând”, spune pompierul Mariana Litiu. „Acum înțeleg mai bine.”

Într-o intervenție, un salvator fără pregătire poate interpreta eronat reacțiile, spune Orlea. De exemplu, vede că nu răspunde, încearcă o evacuare standard, o apucă de mână, iar persoana respinge contactul și devine agitată.

Dacă nu știi că ai în față o persoană cu TSA, poți face, de fapt, mai mult rău decât bine.

Este important ca persoanele cu demență să vadă fața salvatorilor, care trebuie să rămână calmi și să păstreze discuția scurt și în prezent. În cazul psihozelor, trebuie respectat spațiul personal, pentru a nu fi percepuți ca o amenințare. Persoana are nevoie să fie ancorată în realitate și să simtă permanent că există o cale de ieșire.

„Aveam o abordare greșită: infantilizăm persoanele cu dizabilități. Trebuie să ne comportăm normal, să nu le mărim mai mult handicapul. Cu cât pregătirea e mai bună, cu atât reziliența crește”, spune pompierul Ionuț Fercalo.

E un lux să te gândești la riscul seismic

„Deși toată lumea înțelege riscul (…) povestea cu «nu mi se poate întâmpla mie» sau «am atâtea probleme încât cutremurul e a nu știu câta pe lista mea» ne face să nu vorbim suficient de mult” despre asta, spune Erika Garnier, utilizatoare de scaun rulant.

Nici ONG-urile care sprijină comunitățile vulnerabile nu au luxul de a se gândi la seisme, o problemă, până la urmă, îndepărtată, explică Matei Sumbasacu.

Asta arată și cercetarea Fundației Comunitare București. 

• 43% dintre bucureșteni nu s-au informat și nu au luat nicio măsură de precauție în caz de cutremur. 
• O treime au mărturisit că ar ști doar instinctiv ce să facă.
• Numai 2% bifează toate măsurile de precauție recomandate.

Majoritatea consideră DSU principalul responsabil pentru pregătirea la cutremur, urmat de autoritățile locale.

Mai puțin de jumătate dintre bucureșteni cred că ține și de ei.

„Poate ar trebui să facem mai mult pentru aducerea înspre realitate a acestui risc, pe care oamenii îl văd ca pe o chestie incertă. Spre deosebire de accidente sau pandemii, cutremurul știm 100% sigur că se va întâmpla – nu știm când”, spune Matei.

Comunitatea este o plasă de siguranță

Salvatorii trebuie să treacă de la „noi salvăm” la parteneriat cu comunitatea, ghidând oamenii să-și cunoască responsabilitățile și să colaboreze în situații de urgență, mai explică el. 

Vecinii și administratorul de bloc cunosc adesea nevoile fiecăruia; astfel, comunitatea devine o plasă de siguranță. În 1995, în Japonia, 80% dintre oamenii salvați de sub dărâmături la cutremurul din Kobe, Japonia, au fost ajutați de comunitate, pentru că știau unde se află.

„Tot comunitatea ar trebui ajutată să conceapă acele planuri de evacuare: cine din comunitate se duce să îi ajute după un cutremur? Cine întreabă de ei?”, explică Sumbasacu. 

Părinții sau aparținătorii pot pregăti persoanele neurodivergente, arătându-le poze sau clipuri cu salvatori, pentru a-i recunoaște. Autism Voice face astfel de activități, spune Nicoleta Orlea.

Pentru Anamaria Costache, reprezentanta ong-ului AMAIS, adevărata problemă este prevenția, iar la bază stau prejudecățile asupra persoanelor cu dizabilități. Proiectele de accesibilitate sunt tratate superficial, dizabilitatea e văzută ca vulnerabilitate absolută, iar persoanele cu deficiențe sunt privite cu milă.

O atitudine care nu vine neapărat din rea intenție, crede Alex Tache, ci dintr-o stângăcie moștenită din comunism, când persoanele cu dizabilități erau ascunse de ochii lumii.

În alte țări, oamenii sunt naturali, spune el. La noi există „o stângăcie vizibilă”: o ezitare în priviri când îl observă, o mică panică în felul grăbit în care se dau la o parte, o retragere exagerată pe aleile înguste, deși el are nevoie doar de puțin spațiu ca să treacă. 

„Noi trebuie să lucrăm pe partea de schimbat atitudini și prejudecăți. Altfel, suntem ca un bloc prost construit, care pică”, subliniază Anamaria Costache.

Editor: Ioana Moldoveanu
Ilustrații: Dragoș Dumitru

***

Articol realizat în cadrul Burselor Bucureștiul Pregătit – Superscrieri, oferite de Fundația Comunitară București, în colaborare cu Fundația Friends for Friends și cu susținerea Lidl România.

În cadrul burselor au mai apărut: SEISM – serie audio realizată de jurnalistul Andrei Popoviciu, și „De ce nu reușim să consolidăm Bucureștiul până la cutremur”, sub semnătura lui Vlad Odobescu și a Ioanei Cîrlig.