Cum accepți că ai tulburare bipolară, după ce te-ai temut o viață întreagă să fii considerată „nebună”

• În octombrie 2024, Snoop a lansat „Un sistem în terapie”, o serie de jurnalism în profunzime care radiografiază problemele din sistemul de sănătate mintală din România și spune poveștile celor pentru care acesta ar trebui să funcționeze. 
• Primele episoade din serie au arătat cât ne costă tulburările psihice netratate, cum am ajuns să ținem bolnavii psihici sub cheie, cum scoate statul român pacienți la licitație cu zecile, dar și ce soluții există pe plan național și internațional pentru o reformă reală.  

Avertisment! Textul conține mai multe referiri la sinucidere care vă pot afecta emoțional.

„Avea crize de plâns din care nu se mai putea opri”

Ruxandra are 25 de ani când simte pentru prima dată că i se termină lumea. Primul ei iubit, cu care plănuia să se căsătorească, tocmai a părăsit-o. După o relație de patru ani și o casă cumpărată împreună. În urma despărțirii, Ruxandra intră într-un episod depresiv. Plânge și doarme foarte mult. Nu poate vorbi cu prietenele ei decât despre suferința sa.

„Avea crize de plâns din care nu se mai putea opri”, își amintește Adina, colega ei de cameră din facultate și cea mai bună prietenă și astăzi. Uneori Ruxandra o sună în zorii zilei, urlând și plângând în telefon. „Era ca un șoricel pe rotiță”, prinsă „într-un gând obsesiv”. „Da, dar problema mea este că…” – repeta fără oprire, incapabilă să rămână câteva secunde liniștită, povestește Adina.
Ruxandra refuză categoric să meargă la psihiatru: „Eu sunt tânără, doar nu-s nebună”. „Se gândea ce zice lumea, ce zice maică-sa”, spune și Adina.

Îngrijorată, chiar mama ei se duce la un medic specialist dintr-o localitate din Moldova, orașul natal al Ruxandrei. Îi povestește ce se întâmplă cu fiica ei și obține prescripție pentru Cipralex, folosit pentru tratarea depresiei și anxietății, și Piracetam, un medicament nootrop – care ajută în procesele de memorie și învățare.

Mama vine cu medicamentele la pachet, așa cum ar aduce și borcane cu supă gătită în casă. Ruxandra începe să ia antidepresivul fără să o fi consultat vreodată un psihiatru. Abia după cinci ani ajunge ea la un psihiatru, deși continuă să aibă episoade depresive, de cele mai multe ori declanșate de nemulțumirile acumulate la locul de muncă. 

„Cred că doar am vrut să atrag atenția asupra mea”

Ruxandra are 30 de ani. În mai 2010, se urcă pe pervazul ferestrei, cu gândul să se arunce în gol. Trece iar printr-o despărțire și se simte complet singură și lipsită de iubire. Crede că s-a ratat profesional și nu vede nicio opțiune prin care să se poată reorienta. 

Vrea să termine cu toate. „Dar nu aveam curajul.” 

Astăzi Ruxandra crede că „inconștient, doar am vrut să atrag atenția celor din jur asupra mea”. 

Vecina de la etajul superior o vede și sună administratorul, care îi contactează imediat familia din Moldova. Mama ia trenul și vine în București. De această dată își convinge fiica să meargă la un medic psihiatru, la Spitalul Colentina. Acolo, Ruxandra încearcă să formuleze în cuvinte tumultul ei interior. Dar frazele se lovesc de un zid și se întorc la ea neauzite.

„Doctorița mi-a spus că am 30 de ani, am casă, am serviciu, ar trebui să fiu mulțumită, ce altceva mai vreau de la viață? M-a înfuriat”, povestește Ruxandra.

Anotimpurile bolii

Ruxandra primește diagnosticul de depresie și un tratament aferent. Renunță rapid la medicație, pentru că asta o făcea să recunoască „că-s nebună”. Față de terapie, este și mai reticentă. În primul deceniu de boală  „terapeutul meu e cea mai bună prietenă”, spune Ruxandra. 

Prietena ei Adina insistă ani de zile ca Ruxandra să meargă la terapie, dar se lovește constant de refuzul ei, influențat de prejudecăți culturale și familiale. 

„Foarte încet s-a schimbat percepția ei, dar și a familiei sale, că drama de a te duce la psiholog sau psihiatru era mai mare decât drama de a te chinui”, explică Adina astăzi.

Ruxandra crede că nu avea încă nici maturitatea emoțională să-și dea seama că are nevoie să meargă la psiholog, nici resursele financiare. 

Alternează perioadele de depresie cu momente în care își recâștigă, firesc, energia și speranța. În episoadele depresive plânge mult și „mi se părea totul foarte greu”. E mereu irascibilă, o deranjează aglomerația, zgomotul mașinilor. Lasă vasele nespălate zile întregi și simte, în același timp, că unele emoții îi sunt anesteziate. Se teme constant să nu rămână șomeră la 35-40 de ani, așa cum i s-a întâmplat tatălui său, disponibilizat în tranziția anilor ‘90. 

Un sistem în terapie. România ratează de cinci decenii reforma sănătății mintale. Cât ne costă acest eșec azi

„Când a fost incendiul de la Colectiv, vizavi de clădirea în care lucram, erau poze și lumânări cu victimele. Eu am trecut pe acolo și am zis: au scăpat de viața asta. Atât de grea mi se părea”, își amintește astăzi. 

Episoadele depresive apar odată la un an, un an și jumătate și țin, în medie, patru luni. Apoi, starea i se schimbă brusc în bine. Devine extrovertită și hiperîncrezătoare. Cheltuie mai mult, în special pe haine. Deseori depășește limita cărților de credit. Vorbește exagerat, trece de la o idee la alta și dă informații despre ea însăși pe care în mod normal nu le-ar fi dat. 

„O lua valul, se activa multă ambiție, se apuca de un nou hobby”, detaliază Adina, care a tot încercat, fără succes, să o convingă să-și noteze gânduri și semne ale trecerii de la o stare la alta.

Prima internare la Obregia 

La 31 de ani, Ruxandra are o nouă cădere. De această dată, mama îi cere fratelui ei, cu șase ani mai tânăr, să o ducă la spital, la Obregia. 

La internarea nevoluntară, i se iau bijuteriile și alte obiecte personale. Este închisă, doar cu telefonul și o carte de rugăciuni, într-o cameră mică, cu zăbrele la geam. Se simte neputincioasă și pierdută. 

Își sună pe rând cea mai bună prietenă și pe Tudor, bărbatul cu 10 ani mai mare cu care abia începuse să iasă. Adina o sfătuiește să rămână în spital, Tudor să plece. A doua zi, Ruxandra își imploră fratele să o externeze pe semnătură. Are în continuare gânduri de sinucidere: „Nu gândești tu, gândește depresia din tine, nu mai vezi nicio scăpare”. O săptămână stă la o mătușă, unde doar doarme și mănâncă.

„Un an de zile, deși gândul de sinucidere îmi dădea târcoale, știam că nu pot să o fac, fiindcă fratele meu ar fi avut probleme. Că eram pe răspunderea lui. Poate ar fi trebuit să rămân atunci la spital, dar nu eram pregătită”, spune Ruxandra, în discuția pe care o purtăm astăzi, 14 ani mai târziu.

Familia încearcă să trateze boala cu acatiste 

Deși mama ei o duce la medici, mult timp refuză să vadă în suferința fiicei ei o problemă medicală, și nu o îndepărtare de la cele sfinte. Insistă că poate fi vindecată prin credință, rugăciune și spovedanie. 

În anii ‘90, după ce tatăl ei a rămas în șomaj, părinții Ruxandrei și-au găsit refugiul în biserică. 

„Evitam să-i spun mamei că sunt în perioade mai low, pentru că primul lucru pe care îl făcea era să se ducă la biserică să plătească acatiste”.  Până la 30 de ani, și Ruxandra ține toate posturile. Altfel se simte vinovată. 

Când vine vorba de boala Ruxandrei, tatăl și fratele ei se țin departe de subiect. Deși fratele locuiește tot în București, până să se nască fiul lui, în 2022, se vedeau doar de câteva ori pe an. „El a păstrat distanța, cred că a fost felul lui de a se proteja”, spune ea. 

Căsătoria

După săptămâna petrecută la mătușa ei, Ruxandra se întoarce acasă și continuă relația cu Tudor, care încă locuiește cu părinții lui. Dar odată cu revenirea ei, bărbatul se mută la ea. În mai puțin de un an se căsătoresc. 

Privind în urmă, Ruxandra crede că totul s-a petrecut prea repede. 

Îl întreb pe Tudor cum a decis să se implice așa mult într-o relație începută într-un moment atât de delicat pentru cealaltă persoană. „Sunt genul care nu fuge de provocări”, răspunde. Admite că „poate ne-am mutat prea repede împreună, dar asta a fost și o modalitate prin care să-i ofer o siguranță. Nu era cea mai bună idee să o las singură când ei ieșirea cea mai potrivită i se părea ieșirea din viață”. 

Pentru o vreme, el și părinții lui îi oferă Ruxandrei sprijinul pe care nu-l primește de la ai ei. „Au avut grijă de mine, m-au tratat ca pe copilul lor. Eu găteam mai puțin. Primeam mâncare de la părinții lui. Am fost degrevați de unele sarcini și ne puteam concentra amândoi pe job”, explică ea.  

În primii ani, Ruxandra și Tudor încearcă să-și construiască o familie, dar, în urma unor investigații medicale, află că el nu poate avea copii. 

Starea Ruxandrei continuă să oscileze uneori și de-a lungul zilei. 

„Dimineața, odihnită, era mai cooperantă emoțional, mai calmă. Apoi, dacă intervenea oboseala, de obicei seara, apăreau conflictele. Pentru că se strângeau nemulțumirile de peste zi și atunci erau proiectate asupra cui? Asupra persoanei cele mai apropiate”, spune Tudor.

Momentul diagnosticului

La 35 de ani, Ruxandra vede un alt medic psihiatru. Este recomandarea venită de la Adina, în urma unei ample documentări. „Dădea tratamente care nu făceau pacienții să adoarmă. Puteau să fie funcționali la job. Cam asta era tot ce mă interesa pe mine”, explică Ruxandra. 

Doctorița o tratează ca și cum nu primise încă un diagnostic și îi pune numeroase întrebări despre întregul ei istoric de simptome, experiențe și stări, ce medicație mai luase și cum reacționase. La finalul consultației, o diagnostichează cu tulburare afectivă bipolară de tip II.

Noul medic al Ruxandrei identifică un episod de hipomanie care avusese loc cu cinci ani în urmă:

Când avea 30 de ani, Ruxandra și-a investit toți banii împrumutați într-un MLM (afacere piramidală) și, dintr-un impuls, și-a vândut, în pierdere, garsoniera în care stătea. Convinsă că va emigra în Canada și nu va locui niciodată acolo, și-a cumpărat o casă în Chiajna, pe care voia să o închirieze. Dar a picat din nou în depresie, a renunțat la planurile de emigrare și a rămas cu locuința nouă, mult mai izolată decât garsoniera la care renunțase. Acolo stă și astăzi, deși s-a adaptat greu cu distanțele. 

Rememorarea acestor decizii o ajută pe psihiatră să o diagnosticheze. Apoi, medicul îi dă să testeze o schemă de tratament pentru tulburarea bipolară.

Majoritatea pacienților cu tulburări bipolare au nevoie să încerce mai multe medicamente sau combinații de medicamente ca să afle ce funcționează pentru ei.  

În ultimul deceniu, Ruxandra a fost nevoită să schimbe la un an-doi ani tratamentul, fie pentru că nu mai funcționează, fie din cauza efectelor adverse.

Dar atunci, în primăvara lui 2015, când începe să ia noile medicamente, rezultatele se văd imediat, mai ales la muncă.

„Prin muncă, eu am încercat să mă validez”

Mulți ani, stresul de la muncă și nemulțumirile ei legate de salariu declanșează episoadele depresive. „Aveam senzația că nu sunt suficient de bună pentru un job nu bine plătit, ci care să-mi asigure un trai decent, și voiam să fiu la nivelul generației mele din punct de vedere financiar”, își amintește Ruxandra. 

Lucra într-o bancă multinațională încă din 2006, când se angajase pe un salariu de 1.400 lei net, undeva la nivelul mediu al pieței în domeniul ei. „Eram speriată că sunt singură în București și că nu merită să stai în București, dacă nu ai un salariu mare.” 

Ruxandra vine dintr-unul dintre cele mai sărace județe ale țării, iar mama ei pusese mereu presiune pe ea să-și găsească un post cât mai bine plătit. „În mintea mea, trebuia să mă zbat aici și să reușesc.” În bancă, lucra în vânzări, așa că simțea constant și presiunea pusă pe obținerea de rezultate. 

În 2015, înainte să ajungă la psihiatră, avea probleme cu concentrarea, nu reușea să-și mențină atenția pe ce spun clienții, îi fugea mereu mintea la alte mailuri de dat sau probleme de rezolvat. 

Cum am ajuns să ținem bolnavii psihici sub cheie. O scurtă istorie a raportării la suferința mintală în România 

Acum, cu medicația nouă, se poate concentra și gândi mai limpede. „Într-o săptămână am văzut o schimbare wow și în două săptămâni mi-am schimbat job-ul. După aproape nouă ani, am reușit să mă mut chiar într-o altă industrie.” 

La 35 de ani, se angajează ofițer de daune în limba franceză la o multinațională.

Ca și la locul de muncă anterior, își ascunde în continuare problemele de sănătate mintală. În perioadele de low, cum le numește ea, își pune o mască, o față de poker pentru mersul la birou. Este mai retrasă și nu mai vorbește decât cu colegii cu care se simte în largul ei. Se aruncă însă în lucru.  

„Prin muncă eu am încercat să mă validez, să-mi demonstrez mie că nu mă definește boala, că sunt capabilă de a avea o viață cât de cât funcțională.”

În urmă cu nouă ani, aștepta pe hol pentru programarea la medicul psihiatru, iar din cabinet a ieșit chiar o colegă a ei din companie. „Am rămas amândouă blocate. Niciuna nu a zis nimic, nici când ne-am revăzut la serviciu.”

„Mi-am dat seama că am nevoie de terapie”

La terapie, Ruxandra ajunge pentru prima dată în 2018, la o psihologă care lucrează în același centru cu medicul ei psihiatru. Merge o dată pe săptămână și beneficiază de terapie decontată de casa de asigurări. Acolo face primii pași în procesul de acceptare a diagnosticului. După 6 luni însă i se sugerează că poate renunța și lasă locul (decontat) altcuiva. 

În 2020, după ce Adina făcea deja de câțiva ani terapie, Ruxandra vede diferența la prietena ei. Simte că aceasta încearcă să-i pună limite și începe să-i fie jenă să mai plângă pe umărul ei. 

„A fost și un orgoliu, să nu rămân mai prejos, poate pentru că, în copilărie, mama mă compara mereu cu alții. Dar atunci mi-am dat seama că am cu adevărat nevoie de terapie.” Se simte vinovată pentru că a pus foarte mult pe Adina de-a lungul prieteniei lor. „Când aveam crize, o sunam la 11 noaptea și nu mi-a închis niciodată telefonul.” 

Pentru Adina, relația lor de prietenie începută în facultate „se sudase deja într-o formă de pseudo familie și am luat-o ca atare, că e sora mea”. 

Dar de-a lungul anilor, Adina ajunge să se simtă ca un surogat de terapeut, copleșită și chiar furioasă pe Ruxandra. Relația lor ajunge subiect în terapia pe care o face. 

„Spuneam că vreau s-o omor. Iar explicația era că eu sunt foarte permeabilă și că ea venea cu agresiunea asta față de propria persoană. Și eu preluam starea ei. Tu vrei să mori? Și eu vreau să te omor”, mărturisește Adina astăzi.  

Învață în timp ca, în astfel de momente, să-și dea spațiu, să impună niște limite în relația cu Ruxandra. 

Din vara lui 2020, Ruxandra începe să meargă săptămânal la terapie. Intră în limita de credit, din nou, ca să-și permită ședințele, dar simte că o face pentru binele ei. În primii doi ani de terapie sapă la răni adânci de zeci de ani. „Aveam nevoie de terapie la 25 de ani sau la 30 de ani, dar așa a fost să fie, poate nu eram pregătită.”

După mai multe sesiuni în care revine asupra temei, reușește să-și limpezească mintea suficient cât să ia o decizie în privința încheierii relației cu soțul său, după 10 ani de căsnicie. 

În 2022 inițiază divorțul cu gândul că „nu vreau să fiu dependentă de cineva. Vreau să văd dacă pot să gestionez boala de una singură”. 

„S-a poziționat ca salvatorul meu”

La început, Ruxandra nu simțea diferența de vârstă între ea și Tudor, după șase ani de căsnicie, a început să o vadă. Spune că au evoluat diferit ca mentalități. Tudor s-a raportat „greșit la boala mea, cu o combinație între credință și New Age”.

„El m-a cunoscut în depresie, când eu nu eram cum sunt de obicei. Eram mai supusă, nu-mi spuneam părerea sau ezitam”, își amintește Ruxandra. 

Tudor spune că o percepea de la început ca „dând o importanță covârșitoare oricărui micuț conflict. Fiecare interacțiune în care cineva avea altă părere și nu putea fi influențată devenea un fel de problemă”. 

„A încercat cumva să mă scoată (din depresie), s-a poziționat ca salvator. Cred că își dorea să fie important în viața cuiva”, mai explică Ruxandra. „Și în momentul în care eu mi-am revenit, în timp, am descoperit că personalitățile noastre sunt ușor incompatibile.” 

Dar după ce semnează actele de divorț în 2022, teama Ruxandrei de singurătate se întoarce. În depresie, ruminează și reciclează gânduri anxioase. „Mă gândeam dacă am luat decizia bună, nu mai bine mă întorc la el?”. Trăiește așa aproape doi ani. Dar anxietatea este un loc familiar pentru ea. 

„Toată viața de adult m-am gândit ce-o să fac eu când ies ai mei la pensie, că vor avea pensii mici și va fi greu să-i întrețin. Și uite că li s-a mărit pensia și se descurcă. Acum încerc să-mi amintesc că nu are rost să mă îngrijorez de lucruri din viitor pe care nu le pot controla.” 

​Anxietatea este definită de Asociația Americană de Psihiatrie (APA) ca „anticiparea îngrijorată a unui pericol sau a unui eveniment negativ din viitor”.

„M-am dus de una singură la Obregia, dar am regretat a doua zi”

În 2023, pe fondul divorțului și al adaptării la o poziție nouă în companie, simptomele de depresie și de anxietate ale Ruxandrei se agravează. „Era totul negru.” 

Are 43 de ani. Nu mai poate dormi, ia somnifere, dar fără efect. La fostele locuri de muncă, evitase să-și ia concediu medical, dar, după doi ani de terapie, „mi-am jurat că în momente ca astea cel mai important e să am grijă de mine însămi. Că nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic, important e să fiu sănătoasă”. 

Se consultă cu terapeuta și cu medicul ei și decide că cel mai bine e să se interneze.

„M-am dus de una singură la Obregia, dar am regretat a doua zi”, povestește ea. 

Primește medicație să poată dormi, dar nu se simte niciodată mai singură decât în săptămână petrecută între pereții spitalului. Nimeni nu o vizitează. „O prietenă avea probleme cu soțul, cealaltă era bolnavă…”, povestește Ruxandra astăzi. 

„Cum adică te-ai internat la nebuni?”, o întreabă mama când Ruxandra îi spune, la două zile de la internare. 

Fratele întâmpină vestea cu aceeași răceală. „Nu că nu dorea să se implice, nu are disponibilitatea emoțională, e mai rezervat”, îl scuză Ruxandra. Nu vrea să discute cu ea despre diagnosticul ei sau cum i-a fost în spital.  

La Obregia, găsește alinare în discuțiile cu câteva paciente mai tinere din alt salon. Pe lângă pastile, nu primește altă formă de tratament. Timp de o săptămână, vorbește cu psihologul o singură dată. „M-a întrebat ce caut acolo și apoi s-a uitat ciudat la mine: ce e și motivul ăsta?”, spune ea. 

Își dezvăluie diagnosticul la muncă 

În februarie 2023 Ruxandra revine la muncă, după o săptămână la Obregia și una acasă, în concediu medical. Dar se află încă în mijlocul unui episod depresiv. Face o greșeală, care duce la un conflict cu șefa ei directă. În timpul discuției, îi mărturisește de problemele ei medicale. 

Este prima dată când își dezvăluie diagnosticul în mediul profesional.

„Cred că am făcut și o mică scenă. Plângeam și-i ziceam: nu pot să-mi pierd locul de muncă. Ea s-a speriat și mi-a spus să nu plâng, că sunt adultă. Apoi, a ignorat complet diagnosticul, nu mi-a arătat niciun fel de compasiune”, își amintește Ruxandra. 

„Am rămas șocată cum o fată de 36 de ani poate avea prejudecata că (boala) e o scuză.” 

„Poate nu aveau nevoie de o supradoză, ci de o îmbrățișare și de cineva care să le asculte”

De-atunci, și-a promis că nu o să mai spună niciodată în context profesional că suferă de tulburare bipolară. Crede că majoritatea oamenilor nu înțeleg ce înseamnă afecțiunea ei și ar trage concluzia că, atunci când e în fazele depresive, nu-și face treaba bine. 

După acel episod, Ruxandra demisionează și, în iulie 2023, începe să lucreze în consultanță pe un soft de resurse umane. Aici are câteva momente când vrea să-și dezvăluie diagnosticul, după ce o colegă mai tânără îi vorbește deschis despre faptul că are ADHD (tulburare de deficit de atenție). Chiar terapeuta Ruxandrei o sfătuiește însă să păstreze secretul.

Ruxandra, astăzi: pasiune, sport, ajutor oferit altora

În prezent, Ruxandra continuă să meargă săptămânal la terapie și reușește să ia o anumită distanță față de muncă, pe care a pus-o pe primul loc toată viața. „Mi-am dat seama că viața înseamnă și altceva decât să muncești să plătești rata la patru pereți.” 

În paralel cu jobul din corporație, are colaborări pe design interior – o pasiune descoperită în ultimii ani, care i-a adus încredere. 

Mereu pragmatică, Ruxanda vede în designul interior și o soluție de rezervă în cazul în care și-ar pierde locul de muncă din corporație. Chiar dacă mai puțin intensă, temerea veche persistă.

Sportul o ajută să-și mențină echilibrul psihic. Merge zilnic pe jos 13-14 km și se duce regulat la sală, uneori citind cărți „lejere și romantice” pe bicicleta staționară. Un medicament i-a provocat hipotiroidism. De la altul, a luat în greutate 10 kg în doar trei luni, în 2022. Acum vrea să slăbească 12 kg, gătește sănătos și evită zahărul și alcoolul, dar a învățat să fie mai blândă cu ea: 

„Mai bine sănătoasă și cu câteva kilograme în plus decât slabă și în depresie”. 

În perioadele grele, singura ieșire din casă erau antrenamentele de grup, care o ajutau să se simtă mai puțin izolată.

O mai ajută și când le poate face bine altora, când donează bani, face voluntariat sau îngrijește pisicile Adinei, când ea e plecată din oraș. Ani la rând a participat la cursa de 10k la un maraton caritabil. „Îmi dă un sentiment de utilitate când îi pot ajuta pe alții”. 

Așa a ajuns și să dea meditații. Când era mică, Ruxandra își dorea să devină profesoară de limbi străine. Vorbește engleză și franceză, de la școală, și spaniolă, din telenovele. „Dar mama a zis că mor de foame ca profesor și m-a trimis la ASE la București”. În ultimii ani, a revenit la pasiunea ei și îi ajută cu meditații la engleză pe băieții unei vecine. Îi place să-și petreacă timpul alături de cei mici: nepoțelul ei, copiii unei prietene foarte bune. Azi, la 45 de ani, este împăcată cu ideea că nu va deveni mamă, deși a suferit mult din cauza asta în anii când încerca să rămână însărcinată. 

A avut o perioadă când a trecut prin toate formele de autoajutor, pe lângă medicamente: cărți de dezvoltare personale, meditație, wishful thinking, positive thinking, dar și exerciții de vizualizare. Atunci se imagina în brațe cu un bebeluș. 

Acum se descrie ca fiind „mult mai ancorată în realitate: trebuie să văd ce funcționează practic, nu afirmații pozitive scrise de 40 de ori”.  

„Mi-am dat seama că nu e ceva greșit cu mine” 

În urmă cu doi ani, Ruxandra și-a făcut un test genetic despre care i-a spus Adina și care îi poate ajuta pe medici să personalizeze mai bine tratamentul psihiatric. De când a făcut testul, pe care a plătit 3.700 de lei, Ruxandra se simte mult mai împăcată cu boala. 

„Cred că atunci am integrat 100% diagnosticul, că mi-am dat seama că nu e ceva greșit cu mine, ci că m-am născut cu o deficiență genetică, care duce la o lipsă de serotonină.”

Chiar și așa, testul i-a adus Ruxandrei o poveste despre boala ei cu care putea trăi mult mai bine ca înainte. Boala nu mai era un moft, o scuză, un eșec al ei. Nu mai era nebună. Așa se născuse. 

După 38 de ani, și fratele mai mic al Ruxandrei a trecut printr-un episod depresiv pentru care i-au fost prescrise antidepresive. Pentru ea, a fost o nouă confirmare că suferința psihică are și o componentă genetică. A încercat să vorbească cu el, dar a fost refuzată de fiecare dată.

În urma testării genetice, Ruxandra a primit un tratament țintit și spune că „nu am fost niciodată mai bine în viața mea”. 

„Într-adevăr, de foarte multă vreme, este într-o fază destul de ok. Nu a mai avut spike-uri atât de mari, nici pe o parte, nici pe cealaltă”, confirmă Adina.

Surorile și oglinda 

Surorile pe care nu le-a avut, așa le numește Ruxandra pe prietenele ei cele mai bune. O fac să se simtă înțeleasă și acceptată.

La sugestia psihiatrei, apelează la ele când are nevoie de un fel de oglindă, o persoană care să-i semnaleze dacă apar schimbări la starea ei de spirit. „Cineva să mă vadă și să-mi zică: ești bine, nu ești bine. Cei din jur își pot da seama dacă ești mai high decât de obicei, peste starea ta de echilibru”, explică ea. 

Lumea datingului: „Sărăcuța de tine”

În 2024, după ce a procesat divorțul, Ruxandra decide să iasă la întâlniri. La început, cu mai puțină încredere în ea, apoi își spune: „O să ies pe piață cu kilogramele pe care le am”. 

Folosește aplicații de dating, dar e tot mai sceptică: „Sunt de un an pe online dating și nu găsesc un tip mai serios”.

Uneori le spune bărbaților cu care se vede că are tulburare bipolară – o face din vulnerabilitate, dar și dintr-un soi de mândrie: „Sunt funcțională, pot să fac asta”. Reacțiile sunt diverse: un bărbat a răspuns cu propria confesiune – era însurat. Altul i-a spus „sărăcuța de tine”. Ruxandra a înțeles că încerca să-și manifeste compasiunea. 

„Pare să-i facă bine ieșitul, îi dă un pic de energie, chiar dacă atunci când își dă seama că nu sunt conexiuni reale, normal că mai apare depresia”, crede Adina. 

Acum trei ani, Ruxandra nu ar fi conceput să înceapă altceva decât o relație „normală”, serioasă, azi spune că mai folosește sexul pentru endorfine și pentru că „simt nevoia să mă țină cineva în brațe”.  

Adina crede că prietena ei a suferit atât de mult, la 25 de ani, din cauza primei despărțiri, și pentru că fusese învățată, în familie, că valoarea ei, ca femeie, depinde de relația pe care o are. „Era clar din familie că, dacă ești nemăritată, ești defectă, nici n-ai ce să cauți acasă”, explică ea. Pentru mai mult de doi ani după divorț, mama Ruxandrei i-a cerut să nu mai vină acasă, în localitatea natală, „să nu știe lumea că umblu fără stăpân”, explică Ruxandra.

Și ea admite că și-a condiționat aproape toată viața fericirea de a avea pe cineva alături. „Acum mă simt împlinită prin activitățile extra pe care le am, prin interacțiunile cu alți oameni.” 

„Zilele astea, toată lumea are depresie”

În urmă cu mulți ani, Ruxandrei i-a spus soacrei sale că suferă de depresie. Își amintește răspunsul ei distant: „zilele astea, toată lumea are depresie”, ca și cum boala ei era „un moft”.

După divorț, Ruxandra a rămas cu un regret că nu și-a luat la revedere de la socri cum ar fi vrut. De Crăciun, a sunat-o pe mama fostului soț. A vrut să-i mulțumească pentru grija pe care i-a purtat-o când era căsătorită cu Tudor. I-a povestit și despre testarea genetică din 2023 și despre problemele fratelui său. 

„Și mi-a zis la fel: păi, da, în zilele noastre, aproape toată lumea are… Dar nu mi s-a mai părut că bagateliza. A zis-o ca și cum e imposibil în zilele noastre să nu ai depresie, trăind în lumea în care trăim”. 

O întreb pe Ruxandra dacă s-a schimbat cu adevărat ce spunea soacra ei sau cum i-a perceput ea cuvintele. Răspunde zâmbind: „cred că ambele”. 

***

Ruxandra, Adina și Tudor sunt pseudonime pentru a proteja identitatea femeii despre care am scris. 

* Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic puteți contacta hubul antidepresie la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit din orice rețea). Linia este deschisă nonstop. În cazul în care simțiți că sinuciderea este iminentă, apelați de urgență 112.
* Asociația Equilibrium organizează grupuri de suport fizic și online pentru pacienții cu tulburare bipolară și depresie.

Editor: Iulia Roșu
Ilustrații: Iris Golgoțiu