- În timp ce pescarii reclamă reglementări birocratice, lipsa investițiilor în infrastructură și controale selective, autoritățile susțin că aplică legea, dar rezultatele sunt slabe.
- Datele oficiale pe care le-am obținut arată că, în zece ani, doar cinci dosare penale au vizat pescuitul cu curent electric.
- Centrele de primă vânzare sunt puține și dominate de aceiași actori de zeci de ani, iar multe dintre firmele din industrie au legături cu politicieni, foști securiști sau oameni cu dosare penale. În paralel, Delta pierde pește, pescari și încredere în instituțiile statului.
- Un model de bune practici există însă într-un colț al României: asociația pescarilor din Jurlivoca.
Când privești micile porturi din satele Deltei, încă mai vezi pescari cu vintirele și năvoadele azvârlite prin bărci, pregătiți să iasă pe apă. Însă numărul este într-un continuu declin. Sate ce erau pline de viață se golesc generație după generație.
Dar nu toți au plecat. În Delta Dunării, viața pescuitului atârnă de un fir de nailon, între braconieri, cherhanagii care pun monopol și instituții ineficiente.
„Am fost botezat în apa asta. Noi, lipovenii, ne-am născut cu valurile astea, cu răsăritul ăsta de soare, cu vântul ăsta. Dacă nu avem apă, nu mai suntem noi”, explică Ștefan Pimon.
Lipoveanul are 55 de ani și spune că pescuitul nu e meserie, e chemare. Vine dintr-o familie cu patru generații de pescari, dar simte că viitorul celor ca el se îneacă încet, tras la fund de nepăsarea autorităților.
„Oamenii trebuie să se trezească”, suspină un alt pescar, Nicu Uncu, cu vocea frântă și ochii umezi.
Nici el nu știe cum e să trăiască departe de apă. Născut în comuna Murighiol, județul Tulcea, a lucrat ca marinar pe utilajele care săpau canalele prin Delta Dunării pe vremea lui Ceaușescu. Așa a ajuns în zona Sfântu Gheorghe, unde s-a apucat de pescuit, s-a căsătorit și și-a întemeiat o familie.
În luna mai, îi vizităm pe pescarii din Deltă. Nicu stă pe o bancă din lemn, în curtea pensiunii sale, și povestește cu gesturi largi, ca și cum ar vrea să prindă din aer ideile care se pierd. De la tras la vâsle, are palmele butucănoase și degetele groase și lungi.
„Era atât de multe pește cât să dai la porc”
Nicu are 61 de ani și e una dintre puținele voci rămase în Sfântu Gheorghe care încearcă să țină în viață pescuitul tradițional. El este și președintele asociației de pescari din localitate. Din 110 pescari autorizați, aproximativ jumătate trăiesc exclusiv din pescuit, spune el. Restul și-au găsit alte slujbe la care muncesc în paralel: la uzina de apă, la unitatea militară, în turism.
Și în satul Jurilovca pescuitul este pe cale de dispariție. În vreme ce bătrânii trag năvodul cu nădejdea ca măcar să scoată banii pentru benzină și ustensile, cei tineri pleacă spre Irlanda, Danemarca, Scoția. „Oooo, la două luni vin acasă cu opt, zece, doișpe mii de euro”, zice Ștefan Unguru, zis Nea Fănică.
Ștefan Pimon spune și el că, din 2009, au început să plece cei mai mulți: „Eram vreo 250, acum am rămas vreo 45.” Iar media de vârstă a pescarilor, spun ei, este undeva între 48 și 50 de ani.
Dacă ar fi rămas, doar cu banii din pescărie ar fi trăit mult sub limita sărăciei, căci, din ce spun pescarii cu care am vorbit, câștigă cam 1.200 de lei pe lună.
Nea Fănică are 57 de ani și 46 de vechime pe apă. Poartă o căciulă tip camuflaj, vestă și are mâinile arse de soare. Povestește că a tras atât de multă plasă de pescar din apă încât a înconjurat pământul de vreo trei ori.
„Totul se face cu mâna, prind zece tone cu mâna. Și dacă dai două toane, învârți cinci sute de metri”, explică el.
Însă numărul peștilor este și el în scădere. „Era atât de multe pește cât să dai la porc”, bufnește Nea Fănică. „Morun, scrumbie, calcan, hamsie, nisetru, șprot, toate națiile de pește.”
Acum, în schimb, mai e cât să-l vândă și să nu moară de foame. Îl dă cu 2 lei la cherhana, i se adaugă TVA, i se adaugă comision și până ajunge-n piață costă 25 de lei. „Nu că, dacă aș avea cherhana, ți-aș da o sută de lei pe caras, dar nici 2 lei… Și cincizeci de bani mi s-a dat prin 2016.”
Când se apropie iarna pe apă e și mai greu: frigul este cumplit, vântul tăios, iar apa rece udă tot. „E grea meseria”, răsuflă Ștefan, așezat pe tricicleta lui cu motor, lovind ușor în ghidon. „Dar când te vezi cu pește în barcă, uiți de toate. E cea mai mare satisfacție.”
Peștele nu se prinde doar cu forță și răbdare, pescarii își fac singuri instrumentele. „Tu investești. Astă vară am făcut două dalene noi, un dalian costă 1.000 de lei să-l confecționezi, numai material”, explică Nea Fănică.
Ștefan își amintește când braconierii i-au furat șase taliene. „Paguba era destul de măricică. 6.000 de lei. M-am bucurat la 800 de lei de la un somn și mi s-au dus 6.000 într-o secundă. Ăsta e pescuitul, n-ai ce face.”
Adrian Pereanu, ceva mai tânăr, pescar și el, a muncit prin Franța, a pus rigips la bogați ca să-și țină copilul în facultate. Acum pescuiește din pasiune, dar cu frustrare și furie. „Uite ce mâini crăpate am și-mi trece braconierul noaptea și-mi taie talienele.” El investește muncă asiduă, iar braconierii îi fură sculele sau îl sabotează, acuză bărbatul.
Pescarii se uită cu admirație și gelozie spre țările din Vestul Europei. În Scoția, povestește Adrian, ai card la cherhana, acces la gheață, marfa se administrează ușor, iar banii intră direct în cont. În Spania, există bursă de pește ca la bursa de valori, cu plasme și cod de bare.
„Intră peștele pe bandă, cu numele peștelui, cantitatea, codul de bare și cine [ce] a prins, pe panouri mari, frumos, televizoare, plasme. Scrie prețul, de la 50 de cenți până la 20-30 de euro”, povestește Adrian pe sub mustăcioara îngălbenită de la nicotină. „Totul igienic, curat, nu puneai mâna pe nimic, îți vărsa banii direct în cont, pac. S-a făcut bursă la Tulcea, cu cinci milioane de euro. S-a dus dracu’. Nu funcționează.”
Pescarii din Jurilovca nu cer minuni, cer doar să-și vândă peștele la un preț care să-i ajute să ducă un trai decent.
Braconaj protejat
În Jurilovca, lumea știe cine electrocutează apa ca să prindă pește. Braconajul e peste tot, spun pescarii. Omoară și prind pește cu plase cu monofilament sau cu aparate de curentat, în timp ce oamenii îi acuză că sunt mână în mână cu autoritățile.
Ștefan zice că, dacă i-ar prinde pe braconieri, i-ar arunca „în gârlă”.
Braconajul cu curent nu e doar ilegal, e dezastruos pentru ecosistem. Peștii mici mor pe loc, iar cei mari, chiar dacă supraviețuiesc, își pierd gustul și nu mai depun icre. Ce scapă, fuge din zonă, nu se mai întoarce și nu se mai poate reproduce.
„[Braconierul] când curentează, dă [peștele] cu burta pe spate. Îl amețește și-l adună, dar ce e mic nu rezistă. Dacă ăla mare scapă și are icre, icrele nu mai sunt bune. Peste tot curentează. Și strică, strică, strică”, explică Nea Fănică.
Și așa se depopulează zona de pește. Ștefan își amintește că, de mult, într-o singură zi, el și colegii lui au adus la cherhana 116 de tone de pește. Record. Acum, în schimb, dacă aduc zece tone într-o zi e deja prea mult, cherhanaua nici măcar nu mai are piață de desfacere suficient de mare să-l vândă.
Ca să fie tabloul complet, schimbările climatice mai pun un strat de dezastru. Vremea o ia razna: e cald când ar trebui să fie frig și frig când ar trebui să fie cald, iar peștii, păcăliți de temperaturi, își depun icrele la momentul greșit, doar ca apoi apa să înghețe și să le distrugă. Asta înseamnă mai puțină reproducere, mai puțin pește în anii următori și o presiune și mai mare pe o resursă deja în declin.
Ștefan se plânge că mulți îi acuză pe pescari că distrug populația de pește și natura. Dar el își amintește cum bunicul lui îl învăța să elibereze peștii cu icre, ca să le depună, să se populeze în continuare balta și-n patru-cinci ani să prindă și mai mult. Lipoveanul explică cum pescarii au grijă de natură pentru că înțeleg cât de important este echilibrul. Tocmai de aceea consideră braconajul o crimă.
„Nu pot să încălzesc soba cu ce tai din acoperiș, că vine ploaia și m-am dus dracu’. Asta e natura, Delta, dacă nu avem grijă de ea, nici ea nu o să aibă grijă de noi”, spune el.
El spune că încă mai există Poliția Deltei care inspiră frică. Dar e puțină, prost dotată și, de cele mai multe ori, blocată politic. Instituțiile de forță își fac treaba doar „când sunt două, trei la un loc, dacă e una singură…”, explică el.
Nicu din Sfântu Gheorghe și alți oameni cu care am vorbit ne-au povestit un episod în care un polițist a prins un braconier, dar în loc să se simtă intimidat, braconierul l-a amenințat că, dacă nu primește imediat motorul înapoi, superiorul agentului îl va suna, iar polițistul va ajunge să i-l returneze. Ceea ce, din spusele oamenilor, s-a și întâmplat.
Pescarul completează: „În instanță, dovediți că au braconat, [braconierii] luau sculele înapoi.” Nicu crede că un pescar de rând nu și-ar permite să riște să piardă sculele, permisul, reputația și libertatea, decât dacă ar avea spatele asigurat.
Adrian cunoaște și el un caz: un agent a îndrăznit să-și facă datoria, dar apoi a primit un apel. „Dă-i drumul că-ți pierzi serviciul. I-a spus să-i dea înapoi ce-a confiscat. Sunt pe linie politică”, se plânge Adrian.
Pescarul vorbește despre un sistem care funcționează pe bază de relații și protecție politică. Cererile de pește vin direct de la oameni din zonă cu influență și de la politicieni, iar braconierii răspund prompt. Cei care au susținere scapă basma curată, în timp ce pescarii corecți sunt controlați excesiv și amendați pentru orice abatere.
„Exact ca și babele din piață care vând o legătură de pătrunjel. Și-n partea ailaltă colcăie de… Sunt atâtea instituții care controlează pescarul, dar nu poate să îi prindă pe cei cu aparatele”, spune Nicu.
Autoritățile raportează doar un caz la doi ani
Contactați, reprezentanții Poliției Deltei precizează că niciun polițist nu a fost cercetat disciplinar sau penal pentru faptele semnalate de pescari, resping acuzațiile privind lipsa de eficiență în combaterea braconajului cu curent electric și explică faptul că problema ține mai degrabă de dificultatea constatării și probării acestor fapte.
Poliția Deltei spune că în total, între 2014 și 2024 au fost constatate cinci infracțiuni de pescuit cu curent electric, fiecare soldată cu întocmirea unui dosar penal și confiscarea dispozitivului.
Întrebați câte dispozitive electrice au fost confiscate între 2014 și 2024, Administrația Rezervației Biosferei Delta Dunării (ARBDD) răspunde că a avut un singur caz, în 2016, când un aparat a fost găsit abandonat și autorul nu a fost identificat.
Garda de Mediu spune că desfășoară constant inspecții și controale, inclusiv în perioada de prohibiție. Printre măsuri: confiscarea aparatelor artizanale de pescuit electric, a ambarcațiunilor, a uneltelor nemarcate și a peștilor subdimensionați (care au fost eliberați). Recent, GNM a fost dotată cu 46 de drone cu termoviziune, pentru întărirea capacității de supraveghere.
Pescarii acuză că braconierii fură acum „cu acte”, obținând licențe pe șpagă. Au diplome și permise, dar nu știu nici să lege un nod, spune Adrian. „Au acte, au pește, dar nu le găsești scula.” În timp ce aceștia scot tone din baltă, pescarii corecți sunt verificați obsesiv și abia mai prind câteva resturi.
Braconajul cu dispozitive electrice este comis inclusiv de pescari autorizați, recunoaște Poliția Deltei într-un comunicat oficial. Dar sesizările primite de la alți pescari „au fost generale”, fără informații care să permită identificarea autorilor. Polițiștii spun că pentru a documenta o astfel de infracțiune este necesar un flagrant, dar „echipamentele sunt aruncate rapid în apă, iar braconierii fug cu ambarcațiuni de mare viteză”, explică ei.
Oamenii Deltei au însă altă versiune: polițiștii pot, doar că nu vor. Adrian e pe cale să ia problema în propriile mâini: „Îi urmărim cu șalupa și cu mașinile, cu binoclul din zone mai înalte, le-am luat aparatul și îi ducem în fața instituției.”
Un specialist din Deltă descrie „zona gri” a celor prinși între legi restrictive și nevoia de a supraviețui (click pentru detalii)
Reprezentantul unei organizații pentru protecția naturii care activează în Delta Dunării descrie un sistem în care atât pescarii artizanali, cât și braconierii organizați operează într-o zonă gri, prinși între legi restrictive și nevoia de a supraviețui. Vânzarea peștelui pe marginea drumului este o practică ilegală, dar obișnuită, iar vânzătorii păcălesc adesea cumpărătorii amestecând specii valoroase cu unele de calitate slabă. În același timp, cotele oficiale de pescuit sunt depășite în mod constant, pentru că întârzierile de raportare între punctele de colectare și autorități permit camuflarea pescuitului excesiv ca fiind activitate legală.
Activistul susține că nu toți pescarii care comit ilegalități ar trebui considerați braconieri. Mulți pur și simplu încearcă să supraviețuiască într-un mediu din ce în ce mai restrictiv. Zonele unde obișnuiau să pescuiască au fost închise prin noile legi de conservare, lăsându-i fără opțiuni. Pentru a-și întreține familiile, recurg deseori la metode ilegale.
„Ca să poată supraviețui și să aibă un trai minim de decent, sunt nevoiți să încalce legea. Sunt doar oameni care au fost uitați de autorități”, spune el. Pe de altă parte există cei care „curentează” , iar aceștia sunt văzuți de restul comunității ca „paria, ultimii oameni, mafioți”. Una e să prinzi un pește protejat și să-l iei acasă ca să ai ce să mănânci, alta e să distrugi un întreg ecosistem.
Cherhanalele și monopolul pe pește
Prețul peștelui e ruleta intermediarilor, adică a cherhanalelor. Teoretic și conform legii, oamenii pot vinde direct ce prind, dar doar dacă au aprobare sanitară și respectă condiții stricte de igienă și documentație.
În practică, însă, pescarii sunt forțați să treacă prin cherhanale pentru că patronii lor controlează gheața, ambalarea, transportul, livrarea și au toate actele necesare pentru a pune peștele pe piață.
Iar costurile administrative sunt prea mari pentru a fi suportate de pescari individuali.
Mai mult, autoritățile locale și direcțiile sanitar-veterinare impun reguli stricte de igienă, inspirate din standardele sistemului de Analiză a Riscurilor și Punctelor Critice de Control (HACCP) – un sistem gândit pentru fabrici și industria alimentară, care presupune controale riguroase în fiecare punct al procesului. Pentru un pescar care lucrează singur, condițiile sunt aproape imposibil de respectat.
Așadar, cherhanalele creează un monopol de facto, prin reglementări tehnice.
Cherhanagii neagă că ar exista un monopol real, spunând că adaosurile comerciale sunt mici și că și ei lucrează cu marje minime.
„N-ai cu cine să negociezi”, spune cătrănit Nea Fănică. „Îți închide gura și-ți spune nu-ți mai primesc marfa. Că nu-i place de tine. Ce-i faci?”
„Stăm la mâna la intermediarul ăsta”, răbufnește Adrian. „Te calcă în picioare.”
Uneori nici nu știi cât încasezi. Adrian povestește cum a dat 15 tone de pește, la preț fixat și s-a trezit cu facturi în care jumătate era trecută la preț redus. „El vrea să câștige de două ori ca tine”, spune el. „Adaos comercial între zero și o mie la sută”, completează Nea Fănică.
Dragoș Cladiade, actualul primar din Sf. Gheorghe, pescar între 1996 și 2024 și fost președinte al asociației pescărești din sat, e la fel de înverșunat împotriva cherhanagiilor.
„Legea îți impune să dai peștele unei căpușe, unei firme care face intermedierea între pescar și piață. Pescarul primește de la cherhanagiu un leu, iar peștele ajunge în piață cu 15 lei. Pescarii nu pot să trăiască doar din pescuit. Fără turism, ar fi muritori de foame. Mi se face pielea de găină”, se plânge primarul.
Ca să supraviețuiască, Adrian se împarte între gresie și pește. Mai pune o faianță, mai face o bucătărie. Asta în lunile moarte. Sau turism, vara. Câte 300 de lei, 400 de lei de weekend. Îl ajută, mai ales că pescarii nu primesc subvenții când e prohibiție. „La bulgari se dă ceva, iar la noi, pe vremea lui Ceaușescu se făcea un referat și primeai.”
Patronul cherhanalei din Jurilovca nu este din sat, ci din București. Când cineva din localitate a vrut să și deschidă un magazin de pește, „a trimis inspecția și l-a închis”, povestește Adrian. „Dacă nu ai spate puternic, te-a terminat”, este credința celor mai mulți pescari din Deltă.
Cherhanagii contestă ideea că ar deține monopol și susțin că pescarii pot alege cui vând peștele. Când vine vorba de preț, aceștia spun că e dictat de piață, afectat de importurile din Italia și Spania și dau vina pe pescarii care sunt „veșnic nemulțumiți”.
Dumitrel Dimache, cherhanagiu și pescar din Sfântu Gheorghe, adaugă că resursa de pește a tot scăzut din cauza neimplicării statului, dar și a îmbătrânirii pescarilor.
Primarul din Sfântu Gheorghe, Dragoș Cladiade, contrazice explicația cu importurile: problema nu e prețul mic, ci faptul că acolo pescarii pot vinde direct, fără veriga impusă de sistemul românesc.
Mircea Pascale, cherhanagiul din Sarichioi și Murighiol și președintele asociaților pescărești din cele două localități, spune că prețul e scăzut pentru că nu există suficientă cerere.
„Lumea nu mănâncă plătică. Lumea vrea să mănânce somon. Nimeni n-o să fie mulțumit niciodată.”
| ARBDD susține că, în prezent, centrele de primă vânzare (CPV) și punctele de debarcare, denumirea legală a cherhanalelor, sunt supuse unor controale lunare obligatorii realizate de serviciile de inspecție ale instituției, care verifică respectarea prevederilor din actele de reglementare. Cu toate acestea, instituția nu a oferit detalii despre criteriile de autorizare inițială, despre cum se evită concentrarea de putere economică în mâinile unor operatori locali sau despre mecanismele prin care pescarii pot contesta abuzurile sau lipsa alternativelor reale. |
Patronii cherhanalelor: stăpânii Deltei
După 1989, Delta a intrat într-o perioadă de haos administrativ. Abia în anii 2000, politicienii au impus un cadru mai clar. Până atunci, peștele aparținea celui care-l prindea, iar pescarii vindeau cui plătea mai bine.
În 2002, guvernul a adoptat o hotărâre care împărțea tot teritoriul Deltei în 25 de zone. Acestea urmau să fie concesionate pe zeci de ani către mai multe companii private, multe controlate sau apropiate de elita politică de atunci. Luciul apelor era privatizat, iar cherhanalele din perioada comunistă erau afaceri la cheie gata să fie preluate de oamenii cu influență.
Legea îi avantaja pe cherhanagii și concesionari, iar pescarii erau forțați să își vândă captura la prețul stabilit de cherhanagiu, care apoi îl vindea mai departe cu adaos comercial imens.
Cel mai mare beneficiar al hotărârii de guvern adoptate în timpul mandatului lui Adrian Năstase a fost Alexandru Bittner care a obținut peste 100 de hectare concesionate în Deltă. Bittner, cunoscut ca „Baronul Deltei”, era un apropiat al premierului și al lui Dorin Cocoș, soțul Elenei Udrea. A fost implicat în scandalurile de corupție „Mătușa Tamara” și „Microsoft”, ambele legate direct de fostul prim-ministru PSD.
Înainte ca procurorii să anunțe oficial anchete în dosarul Microsoft, în care Bittner a primit o mită de 3,8 milioane de dolari ca să deblocheze contractul dintre guvern și Fujitsu Siemens Computers, afaceristul și-a vândut afacerile din Deltă și s-a mutat în SUA, dar „regimul” său rămâne în continuare marcant pentru pescarii din Deltă.
„Perlele coroanei” au fost obținute prin concesiuni atribuite în anii guvernului Năstase către compania Piscicola Tour SRL, controlată de Bittner prin intermediul unui off-shore. În 2012, compania s-a spart în șase alte firme, cele mai importante fiind cele care administrează Cherhanaua Jurilovca, Satul de Vacanță de la Gura Portiței și Cherhanaua Mangalia.
Instituții ineficiente și decizii aberante
Ca președinte al asociației de pescari din Sfântu Gheorghe, Nicu Uncu e un critic de cursă lungă al Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, autoritatea care ar trebui să apere Delta. „Aș desființa ARBDD-ul”, zice pescarul, în sensul în care instituția are nevoie de o reformă.
„Rolul acelei instituții e de a apăra omul și biosfera”, spune el. Dar în loc de protecție, acuză indiferență, reguli absurde și lipsă de consultare cu cei care, în opinia lui, cunosc cel mai bine apele.
Tulceanul a susținut cu fermitate ideea prelungirii perioadei de prohibiție, convins că doar așa se poate reface populația de pești. Era conștient că unii colegi l-ar putea contesta sau critica, dar avea încredere că, în timp, chiar și aceștia vor înțelege că măsura era în folosul tuturor. Cu toate argumentele aduse, inițiativa lui nu a fost acceptată.
Contactată pentru un punct de vedere, ARBDD a transmis că „nu a respins propunerile de prelungire a perioadei de prohibiție, ci a susținut de fiecare dată punctul de vedere a specialiștilor cercetători din domeniu, care de asemenea fac parte din Comitetul consultativ național pentru sectorul pescăresc”. Instituția precizează că a primit o adresă oficială din partea Federației Organizațiilor de Producători de Pește din Delta Dunării, prin care aceasta își exprima clar opoziția față de prelungirea perioadei de prohibiție.
Lui Nicu, una dintre cele mai flagrante probleme i se pare reglementarea dimensiunii minime pentru reținerea peștilor. Ani la rând, limita legală pentru crap a fost 35 de centimetri – o mărime la care, explică pescarul, peștele, în cele mai multe cazuri, nu apuca să se reproducă nici măcar o dată. Era prins prea devreme, „din fașă”, înainte să-și lase urmași. Abia după presiuni susținute, autoritățile au acceptat să crească limita la 40 de centimetri.
Reprezentanții Administrației Deltei afirmă că inițiativa modificării le-a aparținut, fără nicio presiune din partea pescarilor. Ba chiar susțin că aceștia s-au opus creșterii dimensiunilor.
Nicu nu înțelege de ce fitofagul, o specie invazivă, are aceeași limită de 40 cm ca peștii valoroși. A cerut și mărirea ochiurilor de plasă, ca știuca și șalăul să se poată reproduce, dar autoritățile n-au luat nicio măsură. ARBDD susține însă că propunerea a fost respinsă chiar de pescari. Nicu a sugerat și ca plasele conforme să fie oferite gratuit prin fonduri europene, dar proiectul nu s-a materializat, iar banii au rămas nefolosiți.
O altă greșeală dureroasă făcută de autorități, acuză Nicu, a fost modul în care s-au executat lucrările de decolmatare a canalelor. Deși ARBDD a cerut inițial sfaturi de la localnici – „au trimis agenți ecologi și ne-au întrebat unde trebuie să intervină și ce trebuie să facă” – în teren nu s-a respectat nimic.
Localnicii le-au indicat zonele sensibile, așa-numitele „lăsături” sau „sahale”, adâncituri între grinduri unde peștii vin primăvara să depună icre, iar puietul rămâne toată vara, până când apa scade.
„Au venit și au săpat o linie continuă. Au astupat și ce nu era astupat de pe timpul lui Ceaușescu”, povestește revoltat bărbatul. Au blocat accesul și au sufocat ecosistemul.
După finalizarea lucrărilor, instituția s-a plâns public că apa e mică și că nu mai există zone de reproducere. „Cum să mai fie?”, se întreabă retoric pescarul și continuă:
„Trebuie făcute întâlniri de conștientizare, măcar o dată pe an, la început de sezon, autoritățile să-și miște fundul de pe scaunele alea, să vină în comunități, să ieie pulsul.”
ARBDD transmite că deciziile luate legate de decolmatări sunt bazate de studii științifice.
„Ne-au ignorat total”, contiuă el. „Eu le-am spus că Delta e în moarte clinică. N-au ținut cont de faptul că cei mai buni agenți ecologi sunt oamenii de aici, care gândesc cu inima.” Un om ales pe sprânceană dintr-o comunitate locală, crede Nicu, ar fi administrat Delta de o mie de ori mai bine decât funcționarii care vin și pleacă, fără să aibă vreun interes pentru comunitate și natură.
În august 2025, fricile pescarilor pe care i-am intervievat au devenit realitate. Oficialii de la ARBDD au anunțat că mai multe lacuri din Deltă au secat din cauza secetei și a lipsei de lucrărilor de dragare.
Într-un reportaj G4Media din 2021, pescarii se plângeau de același lucru și spuneau că decolmatarea ar trebui să fie prioritatea zero. Măsura e una prioritară și în Strategia Integrată de Dezvoltare Durabilă a Deltei Dunării, realizată în 2015 de Banca Mondială și de Guvernul României.
Pe atunci, autoritățile aveau peste 60 de milioane de euro alocați pentru decolmatarea canalelor, dar au reușit să depună doar trei proiecte în valoare de 13 milioane de euro, adică mai puțin de un sfert din banii disponibili.
În 2022, în PNRR e aprobat un proiect de peste 200 de milioane de lei pentru decolmatări în Deltă, dar ARBDD a început să facă achiziții de-abia în 2024, atunci când a atribuit două contracte pentru proiectare, studii de fezabilitate și management tehnic al proiectului.
Legi absurde și birocrație
Nicu încearcă de ani buni să lupte cu un sistem care, în loc să ajute, mai rău încurcă, zice el.
„An de an ne pun să mai venim cu câte o hârtie. Pentru noi e o mare corvoadă să venim să avem hârtiile în barcă, lucrând cu umezeală.”
A propus digitalizarea documentelor. A cerut ARBDD-ului să reducă birocrația. „Mi-a zis: Hai, domnu’ Uncu, chiar cu doi-trei copaci salvăm pădurea?” A fost un răspuns care l-a marcat.
Pentru anul viitor, când va veni momentul depunerii actelor pentru autorizări, Nicu o va face pentru toți pescarii săi din asociație, în așa fel încât aceștia să nu mai piardă bani și timp pe drum.
„Trebuiau să se deplaseze până la Tulcea, să rămână să pună documentele și a doua zi să se întoarcă, că vaporul pleacă marți și se întoarce vineri. De asta mai plătim și o taxă de intrare în Deltă de 250 de lei. Va fi mai ieftin să perceapă o taxă pe asociație, nu pe fiecare persoană și din banii care rămân pot să-și achite cotizația către asociație”, explică pescarul.
Administrația transmite că: „În momentul de față, ARBDD în parteneriat cu ANPA – Agenția Naționala pentru Pescuit şi Acvacultură, au în curs de implementare un proiect de digitalizare a proceselor de emitere a actelor de reglementare pentru activitatea de pescuit.”
Cotele statului, costurile pescarilor
Problemele nu se opresc la hârtii. Pescarii se plâng de sistemul de cote impus de stat, care, practic, îi obligă să prindă o anumită cantitate de pește ca să își poată reînnoi autorizațiile de pescuit. Aceștia acuză că, de multe ori, cantitățile sunt imense și nerealist de mari, date din pix, fără să ia în calcul declinul din Deltă cauzat de schimbări climatice, braconaj și lipsă de implicare.
„Am prins o tonă jumate de scrumbie, pentru mine e de ajuns. De ce mă mai obligi să merg să pescuiesc în Lacul Roșu?” zice Nicu.
Efortul financiar e uriaș. Benzina scumpă, drumurile lungi, condițiile grele. Pescarii care nu au bani „rămân acolo, dorm în corturi, în improvizații… ca să facă economie. Pleacă cu un bănuț strâns.”
În plus, lacurile sunt „înțesate, exact cum arată o pânză de păianjen, de plase”, spune Nicu.
În răspunsul transmis la solicitarea noastră, ARBDD afirmă că sistemul de cote este stabilit anual pe baza unui „Studiu de evaluare a resurselor acvatice vii în vederea stabilirii capturii totale admisibile (TAC) pe specii și zone”, realizat de o instituție de cercetare și avizat de Academia Română. Ulterior, documentul este publicat pe site-ul ARBDD și supus dezbaterii în cadrul Consiliului Consultativ pentru Sectorul Pescăresc, susține instituția.
O altfel de cherhana
Cătălin Balaban nu este și nici nu a fost pescar. Nu a moștenit plase, nu a crescut în barcă. Dar când a văzut cum funcționează sistemul pescuitului din Delta Dunării, și-a pus în cap să schimbe ceva. A ajuns să conducă o asociație de pescari din Jurilovca și, pas cu pas, să le redea pescarilor ceea ce li s-a luat: posibilitatea de a duce un trai decent din meseria lor.
„Mi-am dorit foarte mult ca ei să nu depindă de cherhanale și să-și poată valorifice direct captura legal.” A pornit de la un principiu simplu: pescarul trebuie să trăiască din munca lui, nu să fie obligat să o predea la preț de nimic unei firme care controlează piața. „Am reușit cumva să echilibrez, în sensul în care pescarul câștigă mai mult, cumpărătorul dă mai puțin.”
Spre exemplu, dacă la cherhana carasul e cumpărat cu maxim 5 lei, Cătălin îl ia cu 7,50 – 8 lei. Crapul și somnul, la cherhana e 15 lei, la Cătălin e 25,50 lei. „El menține prețul ca să câștigăm noi”, spune Adrian. Iar când intră pe piață ajunge 12 lei, în loc de 25.
Sistemul a fost gândit astfel încât pescarul să fie obligat să debarce captura doar într-un centru autorizat de primă vânzare, conform ordinului comun al Ministerului Mediului și Ministerului Agriculturii. Iar aceste centre sunt, în marea lor majoritate, cherhanale, autorizate anual prin ordin de ministru. Practic, dacă ai contract cu o anume cherhana, acolo trebuie să mergi.
„Cherhanagiul îți lua documentele și le ducea la rezervație, iar tu, ca pescar, dacă voiai să faci contract cu o altă cherhana, te dădea la o parte”, explică Cătălin. În realitate, de multe ori cel care deținea cherhanaua era și președintele asociației de pescari, ceea ce îi permitea să controleze tot circuitul: decidea unde trebuie să debarci, îți prelua actele, le înregistra și te ținea legat de cherhanaua lui pentru tot anul. Dacă încercai să închei un contract cu altcineva, îl anula și îl înlocuia cu al lui. În felul ăsta, pescarii ajungeau prinși într-un sistem închis, fără opțiuni reale.
„Majoritatea reprezentanților sunt cherhanagii și atunci nu poți să ai un dialog constructiv pentru că își urmărește strict interesul lui de afaceri.”
Cătălin a încercat altceva. A bătut palma cu un operator privat – SC Sat Vacanță Gura Portiței – și a convins conducerea să colaboreze direct cu pescarii. Apoi a dus mai departe inițiativa: o cherhana care să fie gestionată de asociație, fără condiții impuse din afară.
Pentru ca o cherhana să funcționeze, ai nevoie de un plan de autocontrol, de analize la gheață, la apă, la pește, la igienă. Direcţia Sanitar Veterinară pentru Siguranţa Alimentelor cere probe la fiecare trei luni. „Lucrezi în mediu alimentar, trebuie să fie condiții, da’, parcă e puțin prea mult.” Grecii vând din portbagaj, italienii vând la bursă. La noi? „Dacă întârzii cinci minute la ghișeu, nu-ți mai primesc dosarul.”
Cătălin face tot ce poate. Vine cu bibliorafturi de câte zece centimetri pentru fiecare dintre cei 80 de pescari din asociație. Pune dosarele în ordine alfabetică, le pregătește la virgulă. Știe că dacă pescarii ar merge singuri, mulți ar fi întorși de la ușă. O bună parte dintre ei nu știu să scrie, nu știu ce formular trebuie, ce copie lipsește. Așa că face el tot.
A adaptat contractele, a împins rezoluții, a învins juriști care nu voiau să înmatriculeze bărcile pe PFA, deși exact așa sunt accesate fondurile europene. A explicat, a argumentat, a luat audiențe. Și a câștigat. Îl mai mormăie din când în când pe guvernator:
„Domn guvernator, la anul vă aduc 80 de pescari ai mei, mai vorbesc cu încă trei asociații mai mari și vă las toți pescarii într-o zi. Luați-i și făceți-le voi actele.”
Jurilovca ar avea potențial să fie un exemplu de dezvoltare locală sustenabilă, dar pentru asta e nevoie de reabilitarea canalelor și zonelor colmatate.
Canalele Dranov, Periteașca și cele de centură, cândva vitale pentru ecosistem și siguranță, au fost închise sau colmatate, iar peștii nu mai au unde să se reproducă. ARBDD confirmă că Periteașca și canalul de centură Periteașca–Leahova sunt complet colmatate și spune că decolmatarea se va face doar când vor exista fonduri și proiecte tehnice pentru fiecare zonă.
Viitorul Deltei? Un parteneriat între bărci și pensiuni
Pentru ca Delta să aibă un viitor, soluțiile trebuie să înceapă cu un dialog real între autorități și comunități. Reglementările ar trebui adaptate la realitățile actuale, nu să rămână blocate într-o logică a pescuitului de acum 80 de ani, când ecosistemele și conexiunile cu marea erau altele.
Pe lângă măsurile ecologice, e nevoie de infrastructură care să susțină un turism lent și un pescuit sustenabil: locuri sigure pentru debarcare, trasee accesibile, spații unde peștele să poată fi valorificat local, spune Balaban. Acesta propune înființarea unei piețe de pește în care familia pescarului să poată vinde marfa direct, în condiții decente. O parte ar putea fi gătită acasă, o alta ambalată și vândută, iar copiii ar putea deveni ghizi locali. Modelul propus de el e unul integrat, în care pescuitul, turismul și producția locală se susțin reciproc. „Unul face miere, unul pește afumat, altul lactate.” Astfel, circuitul economic ar rămâne în comunitate. Jurilovca nu a ajuns încă acolo, dar are toate ingredientele.
„Pescuitul și turismul trebuie să fie liantul acestei comunități”, crede Nicu Uncu. Turismul l-a ajutat să-și ridice o pensiune. „Soția gătea, venea, servea. Și am ridicat căsuța în doi ani.” Dar în sat, unii au început să răspândească zvonuri că George Soros i-ar fi dat bani pentru casă. „Mintea care nu gândește…”, oftează Uncu, vizibil iritat.
Când era consilier local, a încercat să convingă autoritățile să păstreze specificul locului și să limiteze accesul mașinilor în sat, cel puțin în sezonul de vară. Nu se putea interzice complet circulația, fiind drumuri publice, dar Nicu propunea soluții simple: parcări la intrare, reguli clare, controale la permise. În schimb, alți consilieri propuneau asfaltări, pietruiri, „modernizări” care riscau să distrugă exact ceea ce face locul atractiv. „Oamenii vin pentru autenticitate, nu pentru asfalt și betoane.”
Pentru Nicu, Delta nu e un decor pentru turiști, ci un spațiu viu, care respiră altfel decât restul lumii. Iar pentru ca acest spațiu să reziste, e nevoie de o viziune comună.
„În primul rând trebuie să ai un dialog, trebuie să asculți oamenii, vocea comunității, măsurile trebuie adaptate la realitățile actuale”, spune și Cătălin. Momentan, însă, se luptă cu autoritățile.
Asociația lui e o poveste rară în Delta de azi. Nu e un model perfect, dar e dovada că există alternative. Cu efort constant, documente la zi și răbdare pentru fiecare obstacol birocratic, un grup mic de pescari a reușit să obțină ceva ce, pentru mulți alții, pare imposibil: o insulă de autonomie, crescută în mijlocul unei mlaștini de hârtii, reguli și oameni care îți spun că nu se poate.
„Noi avem raiul aici pe Pământ și noi îl distrugem”
Când vine vorba de ce ar putea fi, tonul pescarilor se schimbă. Devin visători, apoi furioși și resemnați. Descriu sisteme din Scoția cu automate de gheață, benzină la cheu, marfă luată cu cardul, totul digital.
La noi, totul e în haos. Populările sunt fictive, canalele colmatate, proiectele de decolmatări rămân în sertar sau se colmatează șase metri în șase luni. Chiar și așa, când se face totuși, cât de cât, imediat vin peștii și au unde să depună icre. „A apărut, frate, carasul și carasul ăla mic. Șalăul a apărut deodată în Razim. Dar ce să apară că s-au pus iar pe curentat?”, se întreabă acru Adrian.
Cătălin crede că Delta Dunării și comunitatea de pescari este într-o stare de letargie. „Într-un lac unde nici nu plutim, nici nu ne ducem la fund. Suntem doar cu nasul și gura pe afară”, explică el.
Ștefan, însă, zice că vrea ca statul să-l lase-n pace. „Dacă ceri mai bine, e mai rău. Să mă lase așa cum sunt. Nu vreau ajutor”, conchide cinic pescarul. „Ar trebui măcar decolmatările făcute”, se contrazice el în continuare. „În 12 ani veniți și-mi luați interviu și mă găsiți la orezărie.”
Banii nu mai sunt de mult un stimul, dar a rămas dragostea pentru natură și comunitate. „Noi avem raiul aici pe Pământ și noi îl distrugem”, se plânge Ștefan.
Dar probabil că dintre toate aceste probleme, pe Nicu cel mai mult îl frustrează lipsa de unitate și implicare a consătenilor săi, în special a pescarilor. El crede că pescarii ar deveni o forță dacă s-ar organiza mai bine.
Se uită cu gelozie la comunitatea din Jurilovca, unde simte că Balaban a reușit să coaguleze comunitatea de pescari și acționează toți sub o singură voce. „Și acolo era primar PSD”, spune Nicu. „Nu contează culoarea politică, contează omul, că omul sfințește locul, cine a vrut să facă a făcut, nu conta că a fost de la PNL, PSD, USR, PMP…”
Momentan, însă, soția se roagă de el să renunțe pentru că simte că se implică prea mult și primește înapoi prea puțin din partea comunității.
Într-un moment de tăcere, vocea i se înmoaie. „Scuzați-mă.” Și se lasă liniștea. Apoi, după câteva secunde, continuă. „Dacă oamenii nu vor înțelege, eu… îmi voi da demisia. Nu se poate. Oamenii trebuie să se trezească. Oamenii nu conștientizează că ce-au aici e oglinda tuturor.”
Pescarii români din Italia
După ce au fugit din Delta Dunării, mai mulți pescari români au creat o nouă industrie de pește în Nordul Italiei.
S-au mutat în Delta Padului, distrusă de ani de antropizare, care au transformat „biosfera” într-un deșert imens, cu canale în care au mai rămas doar speciile invazive. Românii le pescuiesc și le trimit înapoi în țară, dar legislația neclară, dezastrul climatic și rasismul italienilor îi aruncă în afara legii și în transformă în braconieri.
Împreună cu colegii din Italia, am mers în Delta Padului ca să vorbim cu pescari, cu ecologi, cu intermediari care aduc peștele în România și cu grupările de „vigilante” care îi vânează pe români.
În următorul episod, vom merge pe urmele pescarilor români din Delta Padului și vom explica cum am ajuns să înlocuim peștele din Dunăre cu o specie invazivă care distruge nordul Italiei.
A contribuit: Pierluigi Bizzini
Realizarea acestei investigații a fost susținută de un grant din fondul IJ4EU. Institutul Internațional de Presă (IPI), Centrul European de Jurnalism (EJC) și orice alți parteneri din fondul IJ4EU nu sunt responsabili pentru conținutul publicat și pentru nicio utilizare a acestuia.
Acest articol a fost creat cu sprijinul Journalismfund Europe.
