AUDIO „Avem de toate” și la 10 ani de la Colectiv. Scrisoarea mamei unei adolescente cu arsuri grave, față-n față cu sistemul medical

Materialul conține ilustrații realizate de Natalia în perioada recuperării, precum cele din poza de deschidere

• Irina Mateescu, mama Nataliei, a transmis o scrisoare către publicul Snoop în care arată similaritățile dintre cazul fiicei ei de anul trecut și cel al Laviniei, pacienta cu arsuri pe 70% din corp care a fost transferată în Belgia după 53 de zile, internată la Floreasca. 
• Aici, Lavinia a luat o infecție. Șeful centrului a fost demis, însă problema „e departe de a fi rezolvată”, spune un supraviețuitor Colectiv și fost consilier în Ministerul Sănătății.
• Specialiștii explică modul în care centrul de mari arși de la Floreasca a fost „reglat” din pix, ceea ce împiedică transferurile pacienților în spitale din străinătate. „Ne prefacem că avem ceva care nu există”, spune Irina Mateescu.
• Primul mare caz de corupție trimis în judecată după Colectiv, cazul barocamerei de la Floreasca, inaugurată în aprilie 2015 și nefuncțională în momentul tragediei, nu are decizie în primă instanță după peste 80 de termene de judecată.
• În țară sunt puțin peste 20 de paturi de terapie intensivă pentru arsuri severe și 10 pentru copii. În realitate, aceste locuri ar trebui să trateze pacienți cu arsură medie, indică experții consultați de Snoop.

Sâmbătă, 25 mai 2024, familia Nataliei a primit un telefon de la poliție. „Mi-au spus să mă așez mai întâi”, povestește Irina Mateescu, mama ei. 

Apoi a aflat că fiica, Natalia, 17 ani, s-a urcat pe un tren la Chitila triaj și a fost electrocutată de un arc de 27.000 volți, creat de linia electrică aeriană activă a unui tren dezafectat. 

Natalia a luat foc și a ajuns la spitalul Grigore Alexandrescu, după ce a fost plimbată mai întâi pe la spitalul de adulți Grivița. Peste 48 de ore, familia reușea să o transfere în Belgia, la spitalul Militar Queen Astrid din Bruxelles. 

Aici au avut loc șapte intervenții chirurgicale și începutul unei recuperări lungi, cu multă kinetoterapie, nutriție adecvată și sprijin psihologic. După patru luni de internare în spital, Natalia s-a externat și a rămas în Belgia încă aproape zece luni, pentru recuperare, cu ședințe o dată și de două ori pe zi, în fiecare zi, mai puțin în weekenduri.

În octombrie, Natalia, astăzi în vârstă de 18 ani, va reveni pentru o nouă tabără destinată persoanelor care au suferit arsuri, o tabără unde, pe lângă terapia fizică și băi termale, participă și la grupul de suport, coordonat de psihologi pregătiți în acest domeniu. Își va reîntâlni mulți prieteni pe care i-a cunoscut în tabăra din vară. 

Mama Nataliei, despre transfer: „Mi-au spus că e duminică și e încuiat la secretariat”

Irina Mateescu este activistă pentru drepturile omului, moașă licențiată, mamă a patru fete, fostă consilieră în cadrul Ministerului Sănătății.

În ultimii trei ani, a coordonat activități de sprijin direct și acces la servicii medicale, educație pentru sănătate și medicamente pentru peste 300.000 de cazuri, în special pentru persoane defavorizate și refugiați.

Implicată și în cazul Laviniei, cazul paciente cu arsuri mari care a plecat în Belgia după 53 de zile, Irina Mateescu a transmis redacției o scrisoare pe care o publicăm integral atât în scris, cât și în format audio, narată de jurnalista radio Andrada Fiscutean.

„Avem tot ce ne trebuie”

„Văzusem detalii despre Lavinia. Mi-a trimis fostul soț cu câteva zile în urmă. Așa facem, ne mai trimitem cazuri cu știri sau anunțuri despre persoane care suferă arsuri pe suprafață mare a corpului și sunt prinși în spitalele neputincioase din România.

Știu – o parte dintre cititori s-au supărat deja. Mai ales cei responsabili cu decizia politică și instituțională în sănătate. Știu foarte bine această reacție, am văzut-o de sute de ori. De fiecare dată mă uimește, de fiecare dată mă face să mă îndoiesc că mai avem vreo șansă de schimbare. Cum adică spitale neputincioase? Adică trebuie să ne uităm exact la ce avem și ce nu. La unde suntem și unde ar trebui să ajungem, pentru că, dacă nu ne uităm, nu o să ajungem vreodată acolo. De asta neputincioase, că nu funcționează, nu fac bine, uneori fac chiar rău. În sensul ăsta.

Ofensarea asta a dumnezeilor din sănătate, refuzul de a asculta și de a vedea câte vieți iau și câte complicații aduc în fiecare an cu deciziile în mod evident greșite pe care ei le iau, deși au alte opțiuni validate și funcționale, care salvează vieți și previn complicații fizice și psihice. Nu știu dacă o să ajung să înțeleg și să accept această folosire a puterii într-un mod  îngrozitor, această superioritate rece și gravă, aceste semnături pe lucruri care nu există, dar despre care dă mai bine să spunem că există. Nu știu cum acest „dă mai bine” îi lasă să doarmă.

M-am gândit că poate unii nu pricep ce fac – pentru că vorbim de multă incompetență, uneori. Alteori e despre corupție și câteodată despre orgoliu nemărginit. 

„Avem tot ce ne trebuie.”

De multe ori pot fi toate, împreună. Sistemul de sănătate pe care îl creează sau pe care nu îl reformează, deși pot – și deși asta ar trebui să facă – e același sistem care îi tratează și pe ei. Și pe copiii lor, și pe rudele lor, oricine sunt. Oricât merg doar în privat, oricât merg la cineva care știe cine sunt ei, toată mocirla asta pentru care sunt responsabili tot îi va trata, tot își va arăta inevitabil limitele prea strâmte cauzate de minciunile și reaua lor credință.

Aste e ceva ce nu cred că o să pot să înțeleg, de ce (aproape) nimeni dintre cei care iau aceste decizii nu vede că suntem toți interconectați și că depindem unii de alții și de sistemele pe care le creăm și pe care le facem să funcționeze pentru pacient sau împotriva lui. Și că, pe lângă asta, ar trebui să protejeze, să salveze și să ajute, din rolul lor, nu să condamne.

Am avut interacțiuni absolut oribile cu sistemul de sănătate încă din adolescență, cu abuzuri ale personalului medical care nu au putut fi reclamate niciunde. Că „nu aveți domnișoară unde, nu înțelegeți?”. Apoi iar, la prima sarcină și apoi la naștere. La a doua naștere.

Nimic extraordinar, iar dacă întrebăm alte 99 de femei, probabil nu voi fi în primele zece ca nivel al abuzului. Pentru că suntem foarte multe dintre noi care trăim ceva ce nu ar trebui să trăiască niciuna dintre noi când dăm naștere.

Dar, ca la o naștere, și în alte situații când ai nevoie de spital și de sistem, acestea pot să te lase fără viață sau cu urme adânci de toate felurile pe care să le duci după tine.

Am vorbit cu sora Laviniei și mi-am dat seama că îi pun întrebări haotice, una după alta. Mi-am dat seama că nu am cum să ajut cum o fac zilnic pentru atâtea alte cazuri, cu empatie și eficiență. Acum ea îmi oferea mie susținere, așteptând vești despre Lavinia, care tocmai ce fusese preluată, în Belgia, de o echipă de medici minunați. Și, cel mai important, într-un loc în care acești medici pot să îngrijească mari arși. 

Pentru că și Lavinia, ca și Natalia, a suferit arsuri pe majoritatea corpului. Șoc combustional. 

Șanse de supraviețuire sub 10%. Scor ABSI 12 Natalia, scor ABSI 13 Lavinia.

Natalia este fiica mea. Când m-a sunat poliția feroviară să îmi spună că a fost electrocutată cu un arc electric de 27.000 de volți pe un tren, a luat foc și e în viață, am știut un singur lucru: trebuie să o duc de aici.

În noaptea Colectiv eram la o naștere. Îi venise sorocul unei paciente de-ale mele. Trebuia să fiu și eu la Colectiv, dar nu am mai mers. Când am auzit știrile, am început să tremur, pe dinăuntru, pentru că pe dinafară aveam două vieți care depindeau de mine, așa că m-am recompus și mi-am făcut treaba. 

Sigur cu mai puține zâmbete. Și sigur cu profesionalism. Dimineață devreme, după ce am scris totul în documentele medicale și am felicitat noii părinți, am plecat pe jos de la spital la prietenii mei cu care să plâng și să pot să tremur.

Prietenul meu, A, deja plecase spre spital, spre spitale. Am citit știri, am înțeles că e rău, foarte rău, mai rău decât ne putem imagina.

Am plecat spre casă într-un târziu și nu am mai fost același om. Abia după 5 zile am înțeles că nu au șanse în România. Am ieșit în stradă și am vrut să plec din țară. Și am început să strig și eu, ca alții, pe Facebook, la părinți și rude să îi ducă de aici. Vedeam că sistemul nu îi ajută să plece. 

Pentru că statul român avea de toate și având de toate nu i-a lăsat să fie azi în viață, pe mulți dintre ei, iar pe alții i-a chinuit în neștire.

La Natalia am înțeles în 5 minute, nu în 5 zile. Și am crezut că spitalul, sistemul și statul și-au învățat lecția, la aproape 9 ani de la Colectiv. Nu și-o învățaseră. Mi-au spus la Alexandrescu: avem tot ce ne trebuie. Mi-au spus că majoritatea supraviețuiesc. Era al doilea spital la care a fost dusă. Mai întâi au mers cu ea pe Grivița, au plimbat-o între spitale în fereastra critică de după o astfel de traumă, unde orice minut e vital. Știau că e minoră, știau că e politraumă și totuși au dus-o la un spital greșit.

Toată viața mea îl voi ține minte și îi voi fi recunoscătoare medicului urgentist de la Alexandrescu care s-a ocupat de ea la internare. Ne-a vorbit blând și clar, a fost empatic cu ea și cu noi, a încurajat-o și i-a explicat tot ce îi făceau asistentele. Și-a rugat colegii să mă lase cu ea peste tot pe unde au dus-o pentru investigații. Toată atitudinea lui deschisă și empatică nu l-a făcut mai puțin eficient. Fiecare gest, fiecare indicație, fiecare evaluare, fiecare pansament, totul a fost absolut impecabil. 

Asta ca să fim clari că actul medical poate și trebuie să fie oferit cu umanitate, compasiune și empatie. Asta trebuie să fie regula. Doar că, în cazul nostru, el a fost excepția.

Colegii mei de la Ministerul Sănătății, o parte dintre ei foști pacienți din Colectiv, au tot discutat, în 2021, despre ordinul de ministru privind transferul marilor arși în centre europene care pot îngriji acești pacienți. De asta am știut că există această prevedere legislativă, că am fost acolo când se discutau tratate bilaterale cu alte țări, ca să nu mai pierdem vieți care pot fi salvate. 

Ca să nu mai fie mai puține șanse la viață și la recuperare doar pentru că te naști și trăiești în România.

În România, ale cărei legi zic că liniile aeriene superioare nu sunt electrificate la depourile de trenuri. Dar sunt. Unde poliția feroviară îți explică sfidător că nu are CFR bani să pună garduri sau să dezactiveze curentul și că săptămânal se mai întâmplă să fie accidente, cel mult la o lună. Dar ce să facă, ei vin să constate, știu că vor veni din nou, e un dat.

Prin acel depou te duce și Google maps când vrei să ajungi de pe o parte pe alta a lui, pe acolo trec zilnic zeci, sute de copii, adolescenți, adulți. Pe acolo a trecut și amicul cu care era Natalia, când a livrat mâncare pentru un client, de asta știa locul.

„Cei care mint cu pixul în mână”

Lavinia a ajuns în Belgia după 53 de zile la Floreasca. Familia ei a cerut transferul cu mult timp în urmă. Li s-a spus că nu se poate. Și, bineînțeles, că avem de toate.

Floreasca a fost făcut, din pix, centru de mari arși.

Sigur că și asta e ceva ce împiedică medicii, managerii, șefii de secție să ia decizia de transfer la fel de simplu, pentru că ne prefacem că avem ceva care nu există.

Dacă spuneam că nu înțeleg cum iau deciziile astea cei care mint cu pixul în mână, nici atât nu îmi pot înțelege colegii care îngrijesc acolo pacienți. Fiindcă știu că nu sunt ce e pe hârtie și devin complici la scăderea șanselor la viață și la recuperare pentru sute, mii de pacienți. Pacienți care vin din toata țara la Floreasca, pentru că Floreasca e Centru de mari arși. Oare?

„Mi-au spus că e duminică și că e încuiat la secretariat”

Înțeleg că la externarea Laviniei cei de la Floreasca au vorbit de rău sistemul belgian și au denigrat îngrijirea de aici.

Asta au făcut și în cazul nostru, la Alexandrescu, mi-au spus că o aduc aici să moară. Și că nu înțeleg că cei din Belgia ne primesc că nu au pacienți de fapt.

Mi-au spus că nu am știut să îmi educ copilul. Da, s-au strâns 5 oameni într-un cabinet, trei medici și două asistente, și mi-au explicat asta. În timp ce copilul meu se lupta să supraviețuiască, în ciuda acelorași oameni, care nu o lăsau să plece, deși putea să plece. Mi-am ridicat ochii din pământ și i-am întrebat cu ce e relevantă morala pe care mi-o țin și cum s-au gândit că e ceva ce ar trebui făcut, ca  argument pentru că nu ne lasă să plecăm.

Aveam culoar de zbor, aveam aeronavă, aveam acordul celor două state, aveam spitalul și medicii din Belgia care ne așteptau, aveam raportul comisiei de medici din România care spunea că șansele de supraviețuire sunt mult mai bune dacă pleacă, pacienta era stabilă pentru transport. Știți ce nu am avut duminică, 26.05.2024? 

Umanitate. Un minim de decență umană.

Și nici înțelegerea responsabilităților legale și profesionale pe care acel medic ATI de la Alexandrescu le avea. Dacă nu faci ceva, nu e egal cu a fi absolvit de o culpă medicală. Nu așa funcționează.

Mi-a spus că e duminică și e încuiat la secretariat, deci nu poate trimite emailul pentru transfer. Că dumneaei nu va trimite email de pe altă adresă, că nu dorește.

Apoi nu a dorit nici să îi răspundă medicului din Belgia care suna să întrebe care e starea pacientei, să ceară poze cu arsurile și înscrisuri medicale. Și să își roage colegii din România ca, dacă pot, să o transfere cât mai repede. 

Pentru că cei din Belgia știau prea bine cum au venit pacienții de la Colectiv. Pentru că au scris tratate și au găsit noi metode de luptat cu germenii multirezistenți, au reușit să facă minuni lucrând în condiții optime, cu bancă de piele, cu nutriție optimă, cu mobilizare precoce, cu macara în saloanele etanș ale fiecărui pacient, cu cadă pentru toaleta arsurilor în fiecare salon, cu cazarea părintelui alături de copil, cu vizite zilnice de la aparținători, cu ședințe zilnice cu psihologul, cu kinetoterapie zilnic la high-care și la medium care, cu tot ce le trebuie, în spații adecvate, cu circuite adecvate și protocoale standardizate. 

Și au dezvoltat și alte protocoale noi, pentru colonizare multiplă cu germeni multirezistenți.

Nu, nu s-au plâns vreodată, am înțeles eu, punând mii de întrebări, ca să văd cât mai avem și noi până acolo și cum putem să învățăm ceva după Colectiv. Cea mai mare diferență până la un centru de arși real e cea de umanitate. Și apoi, bineînțeles, ce am zis mai sus.

Că dacă știi, Floreasca, Grigore Alexandrescu, Ministrul Sănătății, că nu ai bancă de piele, că nu ai termen de comparație pentru circuitele tale cu ce e de fapt un circuit pentru un mare ars, nu ai echipa formată și pregătită doar pentru asta și nu ai protocoale implementate pentru ce fac asistenții, infirmierii, kinetoterapeuții, psihologii, asistenții sociali, pentru ce nutriție dai, cum faci să nu chinui pacientul, să nu agonizeze, cum pe lângă că ai un standard foarte clar în căutarea de infecții, le și explici pacienților și aparținătorilor ce ai găsit și ce urmează, nu ignori că nu ai reactiv, sau că nu s-a recoltat bine, atunci cauți soluții, nu îi ții din orgoliu la tine în „centru”.

Și soluția pentru un mare ars e să-l trimiți din țară, în acest moment.

Nu îmi pot imagina prin ce fel de chin au trecut Lavinia și familia ei, știind că trebuie să plece și implorând să fie lăsați să plece și primind zeci de refuzuri, zeci de „avem de toate”. Știu foarte bine senzația aia de ușurare și speranță pe care a avut-o sora Lavinei când au venit în Belgia. Eu eram în agonie după doar două zile, dintre care doar 24 de ore au fost de fapt peste cele de când Natalia trebuia să plece, dar nu a găsit umanitate.

Lavinia a stat 53 de zile până să poată pleca. Probabil cu vreo 50 mai multe decât trebuia.

În prima noapte a rămas fostul meu soț cu Natalia. Da, am avut voie la Alexandrescu la ATI. După multe ore în care am explicat și am implorat să ne lase cu ea, că așa e legea. Seara găsisem în salonul de alături de Natalia un copil de 10 ani, cu cancer, care pur și simplu jelea după mama lui. Nu avea putere să plângă mai tare, se tânguia. Mama plângea și ea, după ușa din capătul holului. I-am spus asistentei că trebuie să o lase și pe ea să intre. S-au dus și i-au explicat că degeaba le arată legea, că medicii așa au decis aici, că nu au voie aparținătorii. 

Mi-au spus medicii de duminică cum că nu ar trebui ca eu să am privilegii, că de ce copilul meu poate să plece și alții nu pot. I-am întrebat de ce văd un drept – la viață, în cazul nostru – ca pe un privilegiu. Și de ce iau acest drept altor copii, altor părinți.

Dar da, am avut un privilegiu. Acela că am știut exact ce să cer, unde să cer și să nu mă clintesc, și să fac toate astea rămânând calmă și compusă pe dinafară, știind exact cât de repede voi fi expediată dacă plâng prea tare. Sau dacă ridic tonul când sunt insultată. Sau când, cu legea în brațe, nu sunt primită ore în șir lângă copilul meu. 

Cei din spital ar fi trebuit să îmi spună, nu să cer eu. 

Nu, nu cred că Natalia ar fi fost în viață, dacă nu plecam. Dacă totuși ar fi fost în viață, cred că totul ar fi fost mult, mult mai greu pentru ea și pentru noi, pentru toată viața. Și a fost destul de greu și așa, nu știu cum puteam duce mai mult.

Dacă ea avea accidentul după 18 ani, ar fi fost desemnat deja din pix centrul de mari arși la Floreasca și ar fi fost dusă acolo. Am văzut știrea cu scăderea criteriilor pentru îngrijirea în centrul de mari arși de către ministrul Rafila când Natalia era încă în spital aici, în Belgia. Am înlemnit, am înțeles cât „noroc” am avut. Natalia făcea 18 ani peste o lună.

Alexandrescu e doar Unitate Funcțională pentru mari arși, inferioară centrului de mari arși. Asta a fost șansa noastră. Deși am auzit aceleași lucruri de mult prea multe ori în două zile: avem de toate.

Lavinia strânge bani pentru a putea să trăiască și să se refacă și să se întoarcă la copii. Noi am avut șansa să ne putem lupta mai eficient cu spitalul care voia să o țină pe Natalia acolo, fără șanse optime. Am plecat cu costuri suportate de statul român. Am avut încă o șansă ca niște oameni de bine, cărora le mulțumim foarte mult, să doneze bani pentru recuperarea ei, recuperare care are loc și astăzi. Și care în România nu e decontată și practic, nu există. Noi aici am plătit doar o mică parte, mai mult pe recuperare neurologică, iar suma plătită din donații și din banii noștri a depășit 40.000 euro, până acum.

Am avut norocul să obținem și decontarea costumelor de compresie, care nu fuseseră decontate în trecut. Și sunt bucuroasă că toți cei veniți prin transfer din România au beneficiat după Natalia și ei de decontarea costumelor compresive.

Dar Lavinia are nevoie urgent de fiecare euro sau fiecare 50 lei sau 5.000 lei pe care îi puteți dona.

Știu cât de greu a fost pentru mine să accept și să caut donații. Încă e. Pentru Lavinia, banii strânși de noi, oamenii de bine, sunt singurii care o pot salva. La fel cum toți am contribuit la spitalul doamnelor de la Dăruiește Viață, și de atâtea alte ori, la fel o să înlocuim și acum statul român neputincios și indiferent. 

Sunt 14 luni de când trăim în Belgia. Primele 4 luni au fost în spital. 7 operații. 

Sunt 10 ani de la Colectiv, în curând. Chiar cred că nu am învățat nimic. Și cred că era timp destul, cât și putință, să avem minimum un centru real de mari arși pentru adulți și un centru real de mari arși pentru copii. Nu a fost umanitate.

Și cred că mai avem, poate, o șansă, să facem ceva acum, pentru asta.

Și știu că e nevoie foarte mare de o reformă a formării personalului medical, cât și a evaluării și îmbunătățirii calității serviciilor de sănătate. Că nu e nimic, dar nimic, centrat pe pacient. 

Sunt doar câteva excepții, făcute de oameni, în ciuda celor care iau decizii aberante și dorm bine noaptea. Unele te costă enorm, la privat. Iar uneori te costă să pleci din țară, pentru că în țară nu te faci bine. 

Ne-au zis: „Eu nu știu ATI aerian, eu tratez pacienți pe pământ, nu plecați nicăieri pe semnătura mea.”  Nu ar fi zburat același medic cu Natalia, iar ea era stabilă. Nu a vrut, pur și simplu. Și mai era și duminică. 

„Veți pleca, stați liniștită”

Luni dimineața am ajuns și eu la spital, să îl schimb pe tatăl Nataliei. O asistentă a venit veselă în salon și mi-a spus șoptit: a venit șeful. Veți pleca, stați liniștită. Șeful secției a realizat instant că e totul bine și putem pleca (pe aceiași indicatori ca și cu o zi înainte – Natalia era stabilă), dar și ce a făcut colega lui din tura de duminică. Care colegă a plecat foarte supărată, cu capul în pământ, probabil mustrată de șeful secției.

Nu ajunge, pentru că nu cred că a înțeles nimic și nu cred că s-a schimbat nimic la Alexandrescu. Și dacă un copil ia foc luni sau sâmbătă, nu ar trebui să fie tratat diferit.
Nu ajunge, pentru că medicii care știu că nu au un centru de arși, nu ar trebui să fie complici și să trateze pacienți cu mâinile aproape goale.

Nu ajunge, pentru că nici asistenții și restul personalului nu ar trebui să tacă.

În loc să criticăm Belgia și alte țări care îngrijesc în mod real pacienții aceștia, am putea să luăm exemplu. Fiindcă au programe de recuperare zilnică și după 8 luni de la externare. Au asistenți sociali care îți caută loc la tabere de recuperare pentru marii arși, unde Natalia va merge deja a doua oară în octombrie. 

Îți oferă sprijin psihologic zilnic sau la nevoie pe durata spitalizării, pentru pacient și aparținători, îți explică cum poate funcționa încă și mai bine sprijinul pentru sănătatea mintală, cu terapeuți vorbitori de română, și îi caută ca să ți-i pună la dispoziție, care înțeleg că fiecare gest și fiecare vorbă a lor poate să te lovească sau să te ridice. 

E un exemplu bun și sănătos și pentru cei care lucrează în spitale, și sunt convinsă că și pentru cei care au decizia. Veți dormi mai bine dacă vă decideți să vă uitați la centrele de mari arși din Belgia și nu numai, cu dorința de a învăța și nu cu dispreț și superioritate. 

Cei care îngrijiți pacienți arși, știți ce îmi spunea Natalia după baia de schimbare a pansamentelor? 

Că e foarte plăcut. Că plutește în apă și e o senzație de calm și de putere pe care o ia de la momentul acela al îngrijirii. Nu, nu a făcut toate băile cu analgezie sau Entonox, ci doar câteva, la început. Dar tot timpul i-au făcut toaleta în cadă, au dus-o acolo cu macaraua din tavanul fiecărui salon când nu putea să meargă, au pus-o cu blândețe pe suportul de pe cadă, uneori au pus muzică, au povestit cu ea, au râs cu ea, au încurajat-o și au fost mereu atenți la nevoile ei. Știți foarte bine ce vă spun pacienții conștienți despre toaletarea rănilor în România. Nu, nu așa trebuie să fie.

Când Natalia era încă sedată și intubată – a stat așa 3 sau 4 zile de când am venit – am recitit poveștile despre baie și schimbarea de pansamente ale supraviețuitorilor de la Colectiv. Văzusem recent cum făceau asta la Alexandrescu. Eram absolut îngrozită de momentul în care Natalia va fi conștientă și va avea de trecut prin acest chin. Și ea mi-a spus apoi că baia e un moment de relaxare și că abia îl așteaptă.

Despre asta e vorba. Acolo trebuie să știm că trebuie să ajungem.

Noi ne-am mutat aici, încă de atunci, de când am venit cu Natalia. Am știut că pentru mine e gata, oricum deja spuneam că plecăm de câțiva ani. 

Gemenele noastre de aproape 6 ani încep școala în curând. Au făcut tot aici anul 3 de maternelle, le-a plăcut mult. Și nouă la fel.

Între timp, eu lucrez tot pentru România, cu o înverșunare încă și mai mare decât până acum. Sper să ne întoarcem cândva, nu știu când și dacă.

Doar Natalia vrea să se întoarcă, la prietenii ei, la facultatea pe care și-o dorește. A început și a terminat clasa a 12-a aici, la distanță. Acum învață pentru BAC. 

Îl va da în România.”*

Lavinia, caz în oglindă, dar cu 50 zile de așteptare

Pe 1 iunie 2025, Lavinia Vlad, o ploieșteancă de 37 ani, a suferit arsuri pe 70% din corp. Centrala din apartament i-a explodat și a intrat în flăcări pentru a-și scoate copiii, 4 și 9 ani. 

A ajuns în Belgia după 53 de zile. Și asta pentru că legea transferului nu prevedea și plecarea din secția omologată „din pix” de la Floreasca, încadrată ca centru de mari arși, „la cele mai înalte standarde din Europa”. 

Întrebați de Snoop cum s-a făcut transferul și de ce nu s-a făcut mai repede, reprezentanții Spitalului Floreasca au răspuns doar că s-a făcut după o solicitare a familiei Laviniei – sora, Alina Alexandru – pe 23 iulie 2025.

Medicii din Charleroi au descoperit că Lavinia este infectată cu candida auris, o ciupercă deosebit de periculoasă, cu o rată de deces între 30 și 70% la pacienții infectați, a scris HotNews. La Floreasca a fost declarat focar după ce 3 din cei 6 arși grav aveau candida auris. 

Șeful centrului, Tiberiu Neagu, a fost demis. 

Cu zece ani înainte, imediat după Colectiv, tot Spitalul Floreasca era în centrul primelor controverse post-Colectiv. În prim-plan, șeful clinicii de arsuri, profesorul Ioan Lascăr, chiar coordonatorul doctoratului lui Neagu.

Demitere după focar, dar în dosarul barocamerei încă se audiază martori

Într-o lună, pe 23 septembrie 2025, la Tribunalul București are loc o nouă înfățișare în dosarul Barocamerei de la Spitalul Floreasca. 

E al 81-lea termen, fără a lua în considerare faza camerei preliminare. 

La aproape 10 ani de la Colectiv, tragedie în urma căreia răniții nu au putut fi trimiși la „unitatea modernă pentru arși” inaugurată, dar nefuncțională, încă se audiază martori.

Unul dintre cei cinci inculpați din dosar, doctorul Radu Alexandru Macovei, fostul manager al Spitalului Floreasca, a murit acum aproape doi ani.

Ajuns la 77 ani, principalul nume din dosar, Ioan Lascăr, șeful clinicii de chiurgie plastică de la Floreasca în 2015, spunea în primele zile după tragedie că „unitatea a avut probleme tehnice, dar s-au rezolvat” și că a făcut totul pentru binele pacienților.

Doar că nu se rezolvase nimic. Fiindcă barocamera era nefuncțională și cumpărată după o căutare „pe internet”, după cum au declarat martori din dosar.

DNA a confirmat investigațiile jurnaliștilor GSP și RISE Project și a trimis în judecată, în 2017, cinci oameni. Patru oameni din spital și Aurel Galea, afacerist apropiat de Sorin Oprescu. Licitația pentru barocamera nefuncțională și restul echipamentelor a fost făcută pe repede înainte, au menționat procurorii. 

Prejudiciul calculat, 8 milioane de lei.

Niciun pat la standarde internaționale pentru marii arși 

Un alt prejudiciu este că România nu are, la 10 ani de la Colectiv, nicio secție care să poată îngriji în siguranță marii arși. 

Motiv pentru care și-a luat angajamentul, prin modificarea legislației, să transfere în străinătate, pentru tratament, toți pacienții mari arși.

„Problema lor este când ajung la Floreasca. Da, este o problemă”, spune, pentru Snoop, o persoană care cunoaște bine sistemul. „Fiindcă de acolo, fiind centru de arși pe hârtie, pleci mai greu”.

Până în această vară, era și singura structură aprobată, pe hârtie, ca centru pentru mari arși, conform unei analize publicate în martie 2025 de Hotnews. 

Medici consultați au explicat, însă, de-a lungul timpului, că aceste 6 paturi nu întrunesc sută la sută standardele de paturi pentru mari arși.

Ministrul actual al Sănătății, Alexandru Rogobete, a declarat că va sesiza organele de urmărire penală după ce a recunoscut mai multe nereguli. Printre care că sistemul HVAC lipsea din centrul de arși, deși era în acte, conform Europa Liberă. 

Și dorește retrogradarea acestuia din centru de mari arși în secție. 

Restul de spitale din țară adună în jur de 20 de paturi în unități funcționale pentru mari arși în numai trei orașe (București, Iași, Timișoara). Iată o hartă cu toate:

Ministerul Sănătății construiește, cu bani de la Banca Mondială, trei centre pentru tratarea pacienților cu arsuri severe: la Timișoara, Târgu Mureș și București (centru pentru copii). 

Cel mai avansat dintre ele este cel de la Spitalul Județean din Timișoara, unde lucrările sunt realizate în proporție de 60%, arată datele transmise HotNews de Ministerul Sănătății. La celelalte două centre – de la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu” din București și de la Spitalul Județean Târgu Mureș – lucrările sunt realizate în proporție de 20%.

În România, din cele aproximativ 10.000 de cazuri de arsuri anual, conform unei statistici citate de Euronews, între 600 și 800 sunt severe. 

Medic ATI despre secția de la Floreasca: la ce s-a renunțat pentru a fi încadrat ca centru de mari arși

Doctor ATI Elena Copaciu, de la Institutul de Boli Infecțioase Matei Balș din București, a condus până la începutul pandemiei, timp de 8 ani, Secția de Anestezie Terapie Intensivă a Spitalului Universitar. Acolo a prins incendiul din Colectiv, tragedie care a determinat-o să se implice în elaborarea Ordinului 476/2017 privind organizarea și funcționarea structurilor pentru îngrijirea bolnavilor cu arsuri. Acest act normativ a fost în vigoare până în aprilie 2024, când s-a aprobat noul Ordin elaborat de echipa lui Alexandru Rafila.

– Doamnă doctor Copaciu, de ce pacienta Lavinia Vlad nu a fost transferată pentru tratament în străinătate? Era un pacient mare ars, cu 70% din suprafața corpului afectată.
– Observ că nimeni nu vrea să răspundă la această întrebare. În momentul în care a fost autorizat centrul de la Spitalul Floreasca ca fiind pentru marii arși nu a mai putut fi semnat formularul S2. Având centru în țară, pacienta nu a mai putut beneficia de transfer la o unitate din străinătate. 

– Corespunde centrul de la Floreasca standardelor internaționale pentru tratarea pacienților mari arși?
– Criteriile pentru secțiile de mari arși prevăzute în Ordinul 476 aprobat acum 7 ani nu sunt respectate în totalitate de nicio secție de spital din România. Să explice de ce s-a ajuns în această situație cei care au modificat ordinul.

– Dați-ne câteva exemple, vă rugăm. 
– Marele ars necesită o cameră individuală de izolare și protecție, iar majoritatea recomandărilor internaționale menționează o suprafață de 25 de metri pătrați. În noul Ordin se vorbește despre 15 metri pătrați. O rezervă de spital aglomerată este mai dificil de decontaminat crescând astfel riscul transmiterii de germeni patogeni. S-a renunțat și la acele filtre tampon de acces/ieșire dedicate fiecărui salon individual cu o suprafață de 7 mp. Vorbim despre incintele de depresurizare obligatorii pentru evitarea contaminării rezervelor pentru controlul infecțiilor nosocomiale și menținerea siguranței pacientului. Este locul unde se echipează și dezechipează cadrele medicale înainte și după accesul la pacientul mare ars. În noul Ordin, nicio cameră individuală de pacient critic nu mai are aceste filtre. Este prevăzută, în schimb, o singură incintă, de 5 metri pătrați la intrarea în zona rezervelor individuale.

– Doar una singură?
– Da. Am rămas surprinsă să observ în noul Ordin că în acest spațiu unde se echipează cei care intră în rezervele marilor arși există și depozit de materiale sterile și, opțional, „dispozitiv de spălat și dezinfectat ploști”.  Este inadmisibil așa ceva. Dispozitivul de spălat-dezinfectat ploști nu are ce căuta aici. Acest lucru se face în baia dedicată a fiecărei rezerve individuale și în locul denumit „ploscar”- camera de spalare-dezinfectare a ploștilor. În niciun caz în locul unde se echipează cei care intră la pacientul critic sau unde se depozitează materiale sterile.

– În baza acestui Ordin sunt construite acum și cele trei centre de mari arși din țară?
– Sper că aceste centre sunt făcute în baza vechiul ordin, care stabilea criterii conforme cu standardele internaționale. Aceasta este speranța mea pentru că avem chirurgi pregătiți pentru marii arși. Oameni care chiar performează. dar o fac acum în structuri neconforme. Ca dovadă cazul de față, de la Floreasca, care confirmă faptul că acest centru este un cumul de compromisuri.

Fost consilier MS și supraviețuitor Colectiv: „Nu tratezi arși fără spitale de top”

Mihai Grecea (foto) este unul dintre supraviețuitorii Colectiv care s-a implicat activ, în ultimul deceniu, pentru schimbări în îngrijirea și recuperarea marilor arși. Pentru o scurtă perioadă, opt luni în 2021, a fost și consilier la Ministerul Sănătății, timp în care a făcut parte dintr-o echipă care a observat deficiențe și a corectat unele dintre ele.

La unele decizii luate atunci s-a renunțat între timp, într-o continuă descreștere a standardelor de îngrijire a marilor arși. 

„Am reușit să găsim, pentru prima oară, câți arși sunt în România. Câți sunt grav, câți mor. Erau informații care nu erau, ca atare, de găsit în Minister. Am săpat, am contactat instituții abilitate să colecteze informațiile astea și le-am coroborat cu o doctoriță de la Spitalul Alexandrescu, Iulia Nacea”, spune Mihai.

Grecea, care a stat în comă aproape o lună și primise doar 12% șanse de supraviețuire după arsuri pulmonare severe, afirmă că publicul trebuie să înțeleagă că, la arsuri, nu e un moft că nu ai spitale perfecte.

„Fără spitale perfecte, nu tratezi arși. Nu poți. E o minciună. Condiții de top, rigurozitate din partea personalului. Același lucru trebuie să se întâmple și la noile centre care se ridică în România. Să nu se facă compromisuri”, afirmă el.

Din discuțiile lui Mihai Grecea din perioada petrecută la Minister, costurile pentru tratarea unui mare ars în afara țării costă 200 – 300.000 euro. În România, el a aflat că s-au cheltuit maximum 90.000 euro, „ars sever, care trebuia să fie în centru de arși”.

Grecea spune că tratarea arsurii este și o resursă strategică pentru țară. Pot fi accidente colective, incendii după cutremure. Plus războaie și conflicte. 

„De exemplu, Belgia nu primește arși pe toate locurile pentru că trebuie să-și păstreze în stand-by locuri pentru ea. La noi nu-și pune nimeni problema așa” – Mihai Grecea

Lanțul care se oprea după externare

Mihai și colegii săi au mai constatat, în scurta perioadă petrecută la minister, că tot lanțul terapeutic, salvarea marelui ars, se oprea în momentul în care omul era externat. Motivul, nu exista posibilitatea recuperării medicale, fiindcă în anexele Casei de Asigurări nu apărea la decontări. 

Prin modificarea Ordinului 50/2004, mai mulți pacienți au beneficiat de terapia recuperatorie în străinătate. Pentru asta este însă nevoie și de recomandarea medicului din țară.

Mihai s-a implicat și în transferul Laviniei în Belgia.

Alexandru Rafila, ministrul Sănătății din 2024, când a avut loc cazul Nataliei, nu a răspuns solicitării ziarului.

Nici Ministerul Sănătății nu a răspuns întrebărilor puse de jurnaliști încă din luna iulie.

* Notă: Natalia a dat Bacalaureatul în urmă cu o săptămână; scrisoarea a fost redactată înainte.

Audio: Andrada Fiscutean
Colaj foto: Ion Mateș
Editor: Iulia Roșu